Nu am iești cu nimic în evidență în autobuzul plin de oameni care moțăiau, la întrecere unul cu altul, dar mă așteaptă bunicii. Sigur mă vor asculta și mă vor prețui pentru gândurile mele scrise.
Aveam o mină mai preocupată (presupun), eram și nerăbdător: voiam să ies în public* imediat, să stau pe scenă și să citesc din poemele mele – ca în Roma antică. Nu-mi dădeam seama că eram într-o societate comunistă, închistată în cultul personalității tovarășului egal domnitorilor etc. – de fapt, eram surd la astfel de „nimicuri” politice. Eu aveam visul meu și nimeni nu mă putea împiedica.
Eram fascinat (și am rămas până astăzi) de cuvântul „California” – un paradis se desfășoară în mintea mea, când îl aud: pomi verzi plini de roade rupte din soare (nu mere întrevăd, ci bulgărași de soare pe ramurile tinere).
Primul public
Primul meu public a fost taina din drum, locul din uliță – poarta unuia sau altuia dintre vecini – , acolo unde țăranii se adunau și schimbau impresii, până târziu în noapte (în special, vara, după ce se uitau la filmul Dallas).
Eram în clasa a doua. Și în acea seară, am rămas, în vale, la bunici. La taină, am luat cu mine revista „Arici pogonici”, din care aveam să citesc femeilor adunate în drum și ele mă vor asculta cu sufletul la gură. Ți-ai găsit! Aveam o pagină în care era ridiculizat un funcționar de stat (ceva de felul că arde gazul de pomană). Am citit pasajul acelor femei, câteva dintre ele poate născute chiar în anul 1910. Purtau fuste negre, batic pe cap, înnodat sub barbă etc. Mi-am închis revista și am plecat în casă.
(Va urma)