Despre umbre și idei sau Socrate și ucenicul
​Pe la apus de soare, când ziua-i pe sfârșite,
Și zeii-n cer discută verzi și uscate-mpărțite,
Socrate și cu Platon, pe-o băncuță de lemn,
Dezgropau verzi și uscate, cu aerul solemn.
Zise Platon: — Maestre, când soarele apune,
Parcă-i o lumânare ce-n sfeșnic nu mai pune
Decât un rest de ceară, o umbră peste hău,
Model lăsat de Zeus pentru norodul tău.
Căci a privit din ceruri și-a zis: „Când o însera,
Să meargă și omul la culcare, n-o mai mângâia,
Să stingă focurile toate, să lase doar un pic
Un opaiț în casă, să nu mai vadă nic.”
​Dar bătrânul Socrate, cu mintea mai hapsână,
Îl ascultă o vreme și-l prinse strâns de mână:
— Păi n-ai spus tu, băiete, acum un ceas sau doi,
Că-amurgul e o schiță făcută pentru noi?
Că nu se-nvârte globul și astrul n-are boală,
Ci e doar o idee a zeilor, de școală?
​— Ba da, — răspunde Platon, cam prins la înghesuială, —
Dar umbra unei idei dă lumii socoteală!
Iar noi, în vorbe multe și spume la gură,
Mai dăm pe lângă dogmă și o mai dăm în bară.
​Atunci Socrate, râzând pe sub mustață:
— Și crezi tu că prin ceruri, în sfânta lor măreață,
Se preumblă ideea despre un moș ca mine?
Că zeii, de la prânz și până-n noapte, fine,
Au vreun Socrate-al lor, care le ține sfeclă
Despre dreptate-n stat și despre a lor mutră?
​— Ba o să aibă unul, — zise Platon deodată, —
Ba chiar eu, cu mână-mi, o voi face uitată...
​— Ce tot îndrepți acolo și ce vorbe-ți mai scapă?
​— Iartă-mă! — zise Platon, dând din picioare-n apă. —
Gândeam că umbra mea, ce-o să-mi rămână-n spate,
Va șterge cu o gumă ideea de Socrate!
​Morala
​Când vrei să fii mai mare decât ți-e profesorul,
Nu te repezi cu guma, că-ți scrântești piciorul.
Platon voise-aici, cu mintea lui cea creață,
Să bage-un sfert de veac pe ușă, dar de-a latul;
N-a înțeles, săracul, că n-ajungea cu sfatul,
Și că Socrate-intră în timp doar pe pieziș,
Nu cum voia discipolul, de-a dreptul, prin tufiș!