Pentru prima dată, pe Adam și Eva i-au durut oasele, în transformările fizice pe care le-au îndurat, în lungul drum către homo sapiens, de la neanderthal, cum păreau inițial, holbându-se la animalele din jur, dar Dumnezeu le-a dat adrenalina, uleiul sfânt din corp, care împiedică omul să se izbească de durere, ca de un zid. Durerile deveniseră stări imateriale, precum tristețea - să fii chinuit de foame și de sete, de frig și de arșiță, lor nu le-a fost ușor deloc și, da, eu, cel din secolul meu, îi ador pentru rezistența de a fi oameni, într-un gol de daruri. După viața terestră, spiritele lor au rămas legate de pământ, cu lanțuri grele, de către Lucifer, îngerul decăzut și hotărât a se răzbuna pe invenția lui Dumnezeu, numită „om”. (Sfârșitul primei părți)
Toate articolele scrise de jonescus
Peisaj primar (3)
Apele erau calde ca supa. Aburi, groși ca stâlpii de lumină, se înălțau din scoarță. Peștii bolboroseau, pierduți în adânc. Peisajul întreg se stabiliza, ca un aparat, căruia i se potrivește frecvența. Pentru a sări peste arborii căzuți în cale (rupți de spinarea dinozaurilor care se zbăteau, arși de clima în schimbare), Adam și Eva aveau picioare lungi, precum la circ, se merge pe picioroange. Ca niște păianjeni bipezi arătau, celui care i-ar fi zărit, din depărtare. Ce mai! Erau doi mari atleți, cărora, mărșăluind, genunchii li se toceau. Cu fiecare pas al lor, natura se îmblânzea, fiindcă lor trebuia să li se facă loc de trăit. Au venit din paradis cu picioare și mâini telescopice, dar, în gravitația nemiloasă, atributele fizice li s-au redus. Se poate spune, fără a da greș, că Adam și Eva s-au deplasat, ca între două destinații, de la înălțimea uriașilor din legende, la dimensiunile medii, ale oamenilor de astăzi... Făceau pasul dinspre legendă (paradis), spre realitate. (Va urma)
Remedia Amoris de Publius Ovidius Naso
În anul 1995, am primit o ofertă, din partea directorului editurii Cartea Românească, de a traduce opera Remedia Amoris de Publius Ovidius Naso, într-o ediție modernă, carte de buzunar. După ce am tradus peste patru sute de versuri, i-am prezentat rezultatul și, fiindcă nu a spus că mă va plăti, am abandonat proiectul, din păcate. Evident, nu voi mai relua niciodată traducerea și ceea ce am muncit, e bun muncit și atât. Mulți ani, am considerat traducerea pierdută, între zecile de caiete, dar, de curând, am redescoperit-o.
Menționez că traducerea mea este foarte apropiată de textul lui Ovidius, marele poet latin.
Amor citise titlul și numele acestei cărți: „Împotriva mea, văd, războaiele sunt pregătite”, zice. Abține-te să condamni pe poetul tău, care am purtat de atâtea ori steagurile înmânate de tine - conducător. Eu nu sunt Diomede, de care mama ta, rănită, s-a întors cu cavaleria lui Marte, în eterul limpede. Mereu, alți tineri se înflăcărează; eu totdeauna am iubit și, dacă vei întreba ce fac în prezent și oriunde, îți răspund: Iubesc! Ba chiar am învățat prin ce meșteșug poți fi prielnic și ceea ce acum este rațiune, am aflat că, mai înainte, a fost elan. Nici nu te trădăm, blând copil, nici Muza nouă nu reînnoiește fapta petrecută. Dacă vreo persoană iubește, ceea ce îi este plăcut să iubească, să se bucure și să navigheze pe vânt bun, dar dacă altcineva poartă cum nu trebuie vrăjile copilei nedemne, să nu piară și să cunoască forța artei noastre. De ce un tânăr iubitor, îndurând o tristă povară, să se spânzure de tavanul înalt, cu lațul de gât? De ce altul să-și străpungă măruntaiele sale, cu fierul dur? Tu, Amor, ai oroare de crimă, ești iubitor de pace. Acela care nu abandonează ideea sinuciderii, probabil este sortit să piară, lasă-l, renunță la el și nu vei fi responsabil de funeraliile sale. Căci tu ești un copil și nu ai nevoie decât să te joci: joacă-te! Tinerețea ta este un regn fără rigori. (Va urma)
Peisaj primar (2)
Adam și Eva își cărau postava destinului în spate... Fix atunci, animalele preistorice, ale căror boturi imense se căscau înspre ei, să-i înghită, mureau. Ca în jocurile video, gura monstrului, când e mai fioroasă, este ștearsă de pe sticla monitorului din față și nu mai rămâne decât impresia că a existat ceva, o iluzie a luptei pentru existență, într-o circumstanță, judicios proiectată. Cei doi oameni erau martorii unor astfel de momente.
Peisaj primar
Erau arbori înalți, ale căror vârfuri ajungeau în lună și, astfel, proptiți, încetineau rotirea planetei pe axă... Soarele făcea eforturi, pentru a miji la orizont - în sfârșit, erau ochi să-l observe. Privit din spațiu, pământul era verde ca smaraldul. Nu erau deloc poteci. Când meteoritul (care-i aducea pe Adam și Eva) s-a înfipt în pământ, mai adânc decât lama plugului, în brazdă, dinozaurii, până au murit, s-au tăvălit în suferință, doborând copacii dimprejur. Pe aici, Adam și Eva și-au făcut drum și au putut să înainteze în istorie. (Va urma)
Puțin despre Socrate (2)
Cu aceste discuții prelungi, Socrate își mințea viața; vuietul iubirii îi secase în piept, cum izvoarele își pierd nuanța, uneori. Înțelepciunea îl locuia pe deplin, era la ea acasă, în spiritul lui, deloc hain. Pentru Socrate, principala preocupare devenise să strice proverbe, prin demonstrații practice: se ducea în casele aristocraților, fără a fi poftit. Prin aceste moravuri, Socrate fugea de sine însuși, întrucât, în adâncul sufletului, pâlpâiau iubiri trecute și nu-i ajungeau apele de pe glob să le stingă, dar iscusința vorbii îi conferea putere să străbată mileniile, într-un car triumfător, de mare conducător al ideilor. (Va urma)
Puțin despre Socrate
Problema vocii lui Dumnezeu a fost pusă în dezbatere, pe tapet, la Banchetul lui Agaton, de către Socrate, sosit mai târziu, în urma lui Aristodem, fiindcă așa a voit, să fi el, înțeleptul oral, cel mult așteptat de către bărbații din adunare. Motivul inventat, față de Aristodem, de a nu-l însoți, a fost să-și lege șireturile sandalelor, în timp mai îndelungat... Socrate ieșise din baia publică, preocupat să-și onoreze invitația (la banchetul lui Agaton, care luase un premiu pentru înțelepciune), dar încă nu meditase suficient asupra atâtor probleme și trăgea de timp, să fie mai mult cu propriile-i gânduri, precum îi era obiceiul, decât cu orice tovarăș de vorbă. Indiferent de adâncimea gândirii, impresia pe care Socrate o lăsa celor de față era că totul la el se reduce la cuvânt, că este alcătuit, din cap până-n picioare, din vocabule și sens. Nu! Senzația de foame sau de frig nu-l poate călători pe Socrate - se spunea, pe străzile Atenei. El are strălucirea mării în soare, umerii lui duc pe mai departe corăbiile noastre, ale lumii posace... Și oamenii se lăsau în voia vorbii lui, a celui mai înțelept din urbe. (Va urma)
Gramofonul (Secvență veche)
Într-o groapă de gunoi, din grădină, am întrezărit o ureche mare, de metal, pe care am ridicat-o și am dus-o bunicului, spre examinare. Era un gramofon. Bunicul a învârtit la manivelă, după ce instalase placa, pe suport. Atât de curios eram să aud sunetul, încât urechile îmi crescuseră mai mari decât pâlnia de la aparat, eram mai încântat decât omul care l-a inventat. Regret că nu am păstrat obiectul. Eram prea mic, pentru a-i înțelege raritatea. Mâinile bunicului au putrezit, gramofonul s-a degradat în cine știe ce maldăr, dar amintirea faptului a rămas pe foaie, aici, pentru orice tânăr meloman...
Vocea lui Dumnezeu (Temă)
Problema vocii lui Dumnezeu a fost pusă în dezbatere, pe tapet, la Banchetul lui Agaton, de către Socrate, sosit mai târziu la masă, în urma lui Aristodem, fiindcă așa a voit, să fi el, înțeleptul oral, cel mult așteptat de către bărbații din adunare. Motivul inventat, față de Aristodem, de a nu-l însoți, a fost să-și lege șireturile sandalelor, în timp mai îndelungat...
Confuzia
Mesajul, rostit, pe de-a întregul, încă din peșteră și pe care vocea îl perpetua, era un simplu enunț, al lui Dumnezeu, martor atoatevăzător, că El a plimbat ursul, legat la ochi, câtă vreme Adam ieșise, să vadă zarea. Adam nu a înțeles dacă ursul a fost legat la ochi (acesta, în realitate, a fost mesajul) sau dacă El, Dumnezeu, este orb și, de atunci, și-a numit Eonul „Marele Orb”.