Noaptea este senină 
ca amfora spălată de femei
în valul mării... 
Îmi zăresc fața răsfrântă în stele
și mă analizez,
descoperind ridurile aduse de vârstă,
suite, acum, în cosmos,
cu macaraua sufletului, 
manevrată de gândul tainic despre viață.

Mă frământ în pătura de lână, 
precum aluatul, în palmele gospodinelor.
Câinele credincios îmi încălzește spatele. 
Îi azvârl, din priviri,  
un os de lumină, 
pe care l-am luat, 
prin oglindire, 
din constelație. 
O, dacă aș putea urmări drumul vremii, 
i-aș afla izvorul, 
de unde m-aș adăpa, mereu, cu ani!

Marți, revenind de la București, am avut parte de o călătorie oarecum liniștită: singura îngrijorare a fost înaintea unei benzinării, când mi-a apărut, pe calculatorul mașinii, mesajul să opresc imediat. Evident, nu m-am sinchisit, dimpotrivă: am accelerat; după vreo 50 de kilometri de șofat pe autostradă, am staționat, în parcarea unui Mol, pentru alimentare (GPL și benzină). Am băut și o cafea.

Drumul îmi fusese lin, ca o poveste…

Seara s-a lăsat… Merg prin localitate, cu viteză redusă, chiar mă aflu într-o coloană de mașini. Din stânga, un dulău negru se repede în stradă. Nu-l pot evita. Izbitura a fost destul de puternică, dar nu am oprit să văd ce s-a întâmplat, doar mi-am imaginat… Mi-am aruncat ochii în oglinda retrovizoare: dulăul rănit se retrăgea pe trotuar – acum, știa ce are de făcut! Sentimentele mele erau amestecate, de milă pentru bietul animal, dar și de revoltă față de stăpânul acestuia: lăsați liberi prin sate, câinii sunt un pericol pentru mașini.

Acasă, după ce am parcat, m-am uitat pe partea stângă a mașinii, pentru constatare: masca era ridicată peste far: am reglat-o la înălțimea normală. A doua zi, pe lumină și pe îndelete, am observat și alte pagube: un cablu rupt – nici până acum nu-i știu utilitatea – probabil duce la capotă. Masca s-a desprins – îmi trebuie niște „brăduți” (un fel de cleme) pentru a o fixa etc. În mers lent, se aude un zgomot, de parcă ar freca undeva ceva, dar nu am depistat ce și cum. Numai probleme, de la un câine slobod prin „crâng”.

Sunt atât de indignat, fiindcă doar ce îmi pusesem la punct mai multe lucruri la automobil (Acum, alți bani, altă „distracție”).

Cred că localitatea trebuie numită Lunca dulăului (nu a Cerbului).

Dintre români, 
Philippide a văzut momentul istoric
(Înlănțuirea lui Prometeu),
aruncând un ochi
prin tunelul oranj, 
pe unde Stănescu Nichita intrase, 
pentru a schimba lucrurile, 
însă numai le-a inversat: 
câmpul a căzut ca șaua pe calul întins jos 
ca pământ etc. („Cu spăimântătoare viteză-am trecut
prin tunelul oranj
cu spăimântătoare viteză,
când m-am trezit eram chiar pe câmp
căzut de cal”)...

Lui Adam i s-a înmuiat inima,
pentru titanul aflat la ananghie
(aflase despre Prometeu
că este fratele lui Atlas,
cel care, 
vânjos din cale afară,
ține pământul pe umeri). 

Într-o seară, 
nu știu cum, 
eu însumi i-am auzit șușotind
despre Diogene - 
să-l împovăreze cu o dragoste, 
ale cărei rădăcini erau spini. 

Adam deschisese o carte,
rămasă în mână, 
pe când a coborât din Eden,
și a ales, 
din capitolul unui secol trecut,
numele: „Diogene din Sinope”.
Din pedeapsa ta, 
i se adresa cald lui Prometeu,
hai să-i dăm ceva și unui om , 
să-i fie și lui greu. 

Adam și Prometeu
s-au vorbit între ei...

Adam a revenit în paradis, 
contemplând, 
cu ochii sufletului, 
arborii înfloriți. 
A ieșit din timp, 
ca duhul, din lampa lui Aladin, 
însă nu mai putea, 
nici pentru sine,
a-și apropia ceva. 

Din alaiul reflexelor, 
dobândite în viață,
lui Adam nu-i mai rămăsese 
decât acela de a mânca, 
dar nu mai avea, 
în conturul trupului, 
decât abur 
(atât, din fosta-i constituție de lut, 
un duh!) 
și de unde puterea de a mai apleca,
asupra lui, 
ramul? 
Dar el tot încerca. 
Dacă nu-l trezea 
(la realitatea paradisului)
hohotul de lumină,
al îngerilor, 
care, sub aripi, râdeau, 
l-am fi auzit și astăzi
pe Adam sărind, aiurea, prin rai,
pentru a lua, din pom, 
fructul fără viermi și extrem de curat, 
ca neaua din ochii fecioarelor. 

Am participat, cândva, la o ședință a unor veterani… Am revenit acasă extrem de afectat, din cauza a ceea ce poate aduce senectutea: deformări corporale, chiar mentale etc. Dacă este așa de urâtă bătrânețea, atunci eu nu vreau să o întâlnesc – susțineam, dar cineva m-a întrebat: „Stai puțin, mi-a zis. Despre Domnul Dan Cristea poți spune că este bătrân?”. „Niciodată!” – am răspuns și mi-am schimbat atitudinea…

Domnul Profesor totdeauna a fost el însuși: cu aceleași subiecte, în special despre marea literatură și viață. Privea numai în față. După ce închideam telefonul, dispoziția mea (pentru cele care mă pasionează) devenea mai accentuată. Intram în casă (de regulă, îl sunam din curte), pus pe treabă. De fapt, Domnul Profesor încheia convorbirea, mereu cu acest îndemn: „La treabă!”.

(Va urma)

De dimineață, am recitit poezia Ceasul de apoi de Tudor Arghezi, deși puteam alege orice… La ora 11,50, l-am sunat pe Domnul Dan Cristea, fostul meu Profesor de literatură comparată (din timpul facultății). Nu-l mai apelasem demult (de două săptămâni, mai precis), fiindcă îl puteam obosi (vorbea cu efort), dar Domnul Profesor nu moare – îmi spuneam – atât de mult s-a transferat în personalitatea culturală de astăzi, încât și moartea cea mai crudă se va sfii să-l atace și să-mi ia, de lângă inimă, cea mai inteligentă voce pe care am auzit-o vreodată…

Din păcate, moartea este forța cea mai teribilă a universului, care, în fiecare clipă, erodează galaxii și în seara aceasta a tăiat răsuflarea unei stele, a fostului meu Profesor.

Vestea (de care m-am temut atât de mult, fiindcă m-ar fi pustiit) a căzut spre seară: „În urmă cu o oră, dl Cristea a încetat din viață. Dumnezeu să-l odihnească!”…

Orice distruge cine se ocupă cu aceasta în cosmos, în lumea materială sau a duhurilor – ce o fi! numai ce simt eu pentru Domnul Profesor, nu! – din sufletul meu, nimeni nu-l va smulge!

Titlul Ceasul de apoi și ultimul vers („Azi-noapte, soră, / N-a mai bătut nicio oră”) mă cutremură prin puterea premoniției sau a ce să fi fost? Ce gânduri s-au legat, ce unde nevăzute m-au făcut să mă opresc asupra acestui poem?

Sunt trist.

De acum înainte, voi trăi / scrie și pentru Domnul Profesor…

(Va urma)

În poemul Cântec din volumul Sensul iubirii (1960), orizontul are viața lui, exprimată prin vocabula „inimă”, o metaforă personificatoare; totuși, oricât de animat, devine un disc, mișcat în spațiu de mirajul exercitat „de-un răsărit de lună”, zboară din mâna unei magii, deviază dintr-un impact. Nu există departajare între cele două categorii ale universului, relevată și criptică, pentru că perspectiva poetului e creaționistă, orice aparență are în spate un imbold pe care i-l acordă plăsmuitorul, Dumnezeu însuși. În reprezentarea opticii, poetul se distanțează de mitologia elenă, pământul nemaifiind susținut de Atlas, ci învârtit în urma ciocniturii eventuale dintre material, ceea ce este planeta, și imaterial, fantazia apariției lunii pe bolta cerească. Acum, orizontul nu mai are consistența materiei. Poetul a dispus ca model statuia „Aruncătorul cu discul” sau „Discobolul”, a sculptorului antic, Miron. Percepția naturii de către poet este conformă condiției acestuia, de ființă mai atentă la evenimentele din jur. Undeva în spațiu, există un punct, în care, acumulate, sunetele toate sunt ca un puls, dar imaginea, reevaluată din alt unghi, e comparabilă cu aceea a unui tambur lovit de cantitatea materială pe care o poate deține raza lunii. Viziunea asupra lucrurilor, într-un tip egocentric de interpretare, poate fi hiperbolică. O impresie extrem de puternică despre legătura dintre sinele propriu și natură determină eul poetic să ilustreze trăsătura demiurgică pe care o deține, crede aceasta, din proximitatea aceluia de care depinde totul, e de ajuns să emită un gând, pentru ca arborii să foșnească „mai pur”, cu un plus semantic față de manifestarea simplă de până atunci. Reverberarea propriilor intenții la nivelul vegetal sporește încrederea poetului în ipostaza lui de creator, de arhitect al naturii și interesul față de interiorul lui sufletesc: reflectând în sine, ajunge la o paralelă între pulsația inimii și orizont și-l vede înglobat acesteia sub formă de sunet, cu alte cuvinte umanizat, captat de ființă sub forma a ceea ce poate ea domina, un biet semn sonorizat. Perspectiva se restrânge, dar i se oferă un motiv: față de tezaurizarea curentă, zariștea primește un aspect nou, care o schimbă, ajungând la dimensiunea unui disc, în timp ce ecoul șocului (de ordin vizual, apariția lunii) devine „larg”, înlocuitor al spațiului. Pentru a înțelege răsunetele, care marchează un eveniment vesperal (întrevederea lunii), drept pulsație, protagonistul liric trebuie să aibă o vârstă care să-i confere o experiență în fața acestor fenomene cosmice, să fi avut timp să asimileze mișcarea aștrilor pe firmament, precum incașii: „C-un gând foșnesc toți arborii, mai pur/și cu-o bătaie-a inimii, răsună larg discul orizontului din jur/parcă lovit de-un răsărit de lună”. E un moment în care poetul pierde veleitatea discobolului, de a azvârli piesa din mână pe o direcție a succesului, cât mai departe, ca în atletism. Totul, de acum înainte, se va întâmpla fără el, fără vreun control din partea lui.

Nichita Stănescu se simte asociat la renașterea unei societăți eteroclite (care în mod paradoxal avea ca ideal egalizarea între oameni, o aplatizare neexperimentată în istoria omenirii până la începutul secolului trecut, o doctrină care a bântuit un veac), el însuși, de dragul ideii, se supune unei eventuale mineralizări: „cărămida trupului mi-o pun/la ridicarea lumii comuniste”. Determinarea spațiului, lumea comunistă, pentru care este predispus la sacrificiu, abandonarea propriei identități în favoarea unui debut social (nu prea bine cunoscut în esență maselor largi, din cauza propagandei virulente în anii șaizeci ai secolului trecut), etalează o nevoie de fixare într-un context a poetului; definirea tendinței, de apartenență sigură la o postură socială, implică mai mult decât afirmarea faptului: o manieră bravă, dincolo de romantismul care a inaugurat stanțele celor mai râvnite situații visate, dar niciodată împlinite. De aceea, surprinde, în cazul lui Nichita Stănescu, situarea, prin temă, în preajma creației eminesciene, precum în poemul O călărire în zori, dedicat „Lui Eminescu tânăr”. Metamorfoza spiritului/sufletului în rocă ori a altor fapturi, precum tăcerea, în arie coloristă ca zarea și, mai departe, în ordine paratactică, în granule de stâncă, e recurentă în lirica semnată de Nichita Stănescu, aspect care o situează în descendența operei lui Ovidiu: „Tăcerea se izbește de trunchiuri, se-ncrucise,/se face depărtare, se face nisip” (O călărire în zori); „Metamorfoza-n noi forme a formelor gândului îmi este/Să povestesc, o zei (și-acelea-s a voastră lucrare);/Fiți de-ajutor năzuințelor mele și-mi duceți povestea/ 13 De la obârșia lumii până în vremurile noastre” (Ovidiu, Metamorfoze). Ipostaza este renascentistă, prin antropocentrismul relevat. Tânărul pleacă în lume, din sfera inepuizabilă a mitologiilor, fiind capabil, prin geniu, să transforme destule în cale, chiar pe sine însuși: în ultima secvență, de fapt el adresează același salut soarelui care-l semnalizase identic: „Soarele saltă din lucruri, strigând/ clatină muchiile surde și grave./Sufletul meu îl întâmpină, ave!”. Inspirat de o „liniște ca la-nceput”, când sunt condiții oportune genezei, imboldul poetului de a fi zeu creator se transformă în contemplare, într-o lume deja existentă. Strofa surprinde maniera în care s-ar putea concepe o lume paralelă, la nivelul ecourilor care sunt cele mai apropiate domeniului spiritual. Interiorizarea devine legătura nemijlocită a individului cu alteritatea.