Alunec în tristețe 
și nu mă oprește nimic să o iau la vale —
nici propriile idealuri,
de care m-am lepădat, nu mai am,
nici muzica pe care o interpretează,
în seară, 
tinerii de mai încolo de mine...

Aveam un stâlp — iubirea instantanee —
de care mă lipeam 
ca să nu mă ia valurile nostalgiei
față de mine însumi,
cel care am fost odinioară,
animat de visuri și de splendorile 
încă neepuizate ale vieții,
așa cum le credeam.

Așteptam ziua de mâine,
convins că în soarele ei
se vor ascunde comorile 
de care avea nevoie sufletul meu,
astăzi hărțuit de chemarea adâncului.

Nu mă mai bucură nimic 
de pe suprafața pământului;
sunt lipsit de renaștere
ca o gară fără trenuri și fără călători.

Iarna bate la ușă.
Dacă-i deschid, aduce fâșii de nori
și în spate — sunetul unor mori 
care macină grâul,
dar numai neghină scoate din gura ei fără dinți 
și fără aplombul de a mai mesteca recoltele
aduse în saci de moșnegi.

E altul uleiul din lămpi;
mirosul lui rânced mă desfide,
mă târăște într-un vas afumat,
uitat prin colțuri de babe 
neglijente și fără ținere de minte.

Aș vrea să-L mai apuc pe Dumnezeu de picior,
dar El n-a mai pus piciorul în bătătură
de la stabilirea Sfintei Scripturi —
scrisă și ea de mâini
care au putrezit de multă vreme.

Va mai fi și pentru mine
vreun răgaz de la această cădere
care-mi îngreunează inima
în fel irevocabil, 
să pot și eu privi 
din nou răsăritul marin?