fiecare își duce crucea
ca pe un obiect banal
într-o lume care încă funcționează
(munți / dealuri / văi — decorul e stabil)
binele și răul
au devenit o poveste repetată
până la uzură
de la Iisus Hristos
a rămas doar o potecă subțire
spre cer
dar cine mai merge pe ea
fără plasă de siguranță?
ispitele luminează mai puternic
decât orice icoană
iar spectacolul
are mereu casa închisă
Edenul nu cade niciodată din cer
stă retras
după nori
ca un depozit sigilat
niciun fruct nu mai lovește pământul
doar, uneori,
câte un accident celebru:
Isaac Newton și mărul lui
reluat la infinit
în manuale
Adam, în schimb,
n-a terminat nici acum de înghițit
— restul i-a rămas în gât
(semn discret
la fiecare bărbat)
întrebările vin
dintr-un gol intern
unde explicațiile
se produc singure
gravitația
este o formă de captivitate
și poate că ar fi nevoie
de un fruct
un șoc
o fisură
ca să te trezești
din erorile care mișună
în tine
lent
organice
și atunci,
pentru prima dată,
n-ai mai grăbi timpul
l-ai lăsa
să respire
ai încerca
postul
tăcerea
și te-ai întoarce
dintr-un reflex
cu fața spre răsărit
asta cerea și Tudor Arghezi
un semn
sau poate
corectura lui Dumnezeu
pe marginea textului
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”