fiecare își duce crucea
ca pe un obiect banal
într-o lume care încă funcționează
(munți / dealuri / văi — decorul e stabil)

binele și răul
au devenit o poveste repetată
până la uzură

de la Iisus Hristos
a rămas doar o potecă subțire
spre cer

dar cine mai merge pe ea
fără plasă de siguranță?

ispitele luminează mai puternic
decât orice icoană
iar spectacolul
are mereu casa închisă

Edenul nu cade niciodată din cer
stă retras
după nori
ca un depozit sigilat

niciun fruct nu mai lovește pământul

doar, uneori,
câte un accident celebru:
Isaac Newton și mărul lui
reluat la infinit
în manuale

Adam, în schimb,
n-a terminat nici acum de înghițit
— restul i-a rămas în gât
(semn discret
la fiecare bărbat)

întrebările vin 
dintr-un gol intern
unde explicațiile
se produc singure

gravitația
este o formă de captivitate

și poate că ar fi nevoie
de un fruct
un șoc
o fisură

ca să te trezești

din erorile care mișună
în tine
lent
organice

și atunci,
pentru prima dată,
n-ai mai grăbi timpul

l-ai lăsa
să respire

ai încerca
postul
tăcerea

și te-ai întoarce
dintr-un reflex
cu fața spre răsărit

asta cerea și Tudor Arghezi
un semn
sau poate
corectura lui Dumnezeu
pe marginea textului