Fiecare din lumea în vigoare,
așezată pe munți, pe dealuri și pe văi,
ca o poveste cu bine și rău,
își poartă crucea.

De la Iisus Hristos,
a rămas poteca spre cer,
dar cine are puterea, 
fără ocrotire dumnezeiască,
să meargă senin
pe dâra trasată printre ispite
și chemări la spectacol?

Ascuns după nori, Edenul așteaptă
și nu-și scutură niciun rod pe pământ,
precum, odinioară,
lui Isaac Newton i-a căzut mărul în cap –
iar lui Adam,
jumătate i-a rămas în gât,
semn vădit la fiecare bărbat.

Și, neavând răspuns 
la ceea ce i s-a întâmplat,
el însuși, fizicianul blazat,
a căutat în sine o explicație
și a ajuns în istorie,
capturat definitiv de gravitație.

Oricare om,
lovit de-un fruct nemaiîntâlnit,
s-ar putea trezi din erorile
colcăind în propriul trup
ca niște viermi cu palide guși;

și, trezit din adormire,
n-ar mai da bice sărmanelor clipe
să alerge în gol,
fără efectul muncii lui de a posti 
și de a se îngriji 
să se închine, 
cu fața la răsărit, 
icoanelor sfinte.

Acesta e semnul cerut și de Tudor Arghezi,
smerit – sau cum va fi fost poetul –
în ceasul când a scris textul
înaintat lui Dumnezeu,
ca o lucrare de control.