Bătăile de pendulă îmi răsună în timpane;
numai eu aud zvârcolirea aceasta a vremii în mecanism.

Sunt sustras amiezului, dispar din peisaje,
mă las purtat într-o barcă de minute —
dar înspre care mal?

E mai bine acolo?
Foile tresar, amenințate de tăciune...

Dau să revin în salon, din reverie,
când ușa-i crăpată
de slujnica plătită să deretice interiorul.
I-am fixat, spre deosebire de Arthur Rimbaud, un scop:
o aștept să strângă, de azi, și covorul.

L-am pătat aseară cu puțină lavandă,
iar firele de lână au strănutat 
sub pașii de prinț ai motanului alb.