​Prin cadru trece, 
preț de câteva secunde,
un domn cu părul alb —
pensionar din epoca apusă.
​Va fi existat o zi și pentru el,
când va fi pus mâinile pe piept,
iar rude și prieteni se vor fi strâns
pentru cel din urmă omagiu.

​Dar în secunda acelui instantaneu,
el doar venea de la piață.
Cu o plasă în mână, 
cu pălărie de paie pe cap,
măcinat de grijile mărunte ale dimineții,
care proiecta în mintea lui
rutele spre care se îndrepta atunci.

​Astăzi, 
demult, 
el doarme într-un mormânt,
până la oase ros de viermi.
Îl vor mai fi pomenit, 
de-atâția ani,
rudele apropiate?

​Acestui destin ne supunem toți.
Ne trecem, 
stingher,
așa cum scrie Esenin.