Am luat-o de mână
și în cer a început hora luminilor,
aceea pe care o conducea
Napoleon,
când vremea se zbătea încă să se nască
din hăul cosmic,
iar lui îi rămăsese pe pământ
neîncheiat războiul prusac.

O, pietrele filosofale
care loveau soarele în frunte
și făceau să țâșnească scântei
pentru fruntea mai multor generații de genii!
Ele înseși stăteau pe gânduri,
asemenea lui Socrate,
și măcinau, în adâncul lor,
vechile mesaje de pace din Antichitate.

Dar te-am strâns în brațe
și atunci,
dinaintea noastră,
s-a deschis paradisul.
El atrăgea spre sine banca pe care ședeam,
iar inimile noastre primeau bucurii
din propriul sine
nenumărate și mai strălucitoare
decât veșmintele lui Iisus.
Venise să binecuvânteze intimitatea noastră
cu doar două cuvinte:
„Fie iubire!”

Dar cum să nu fie?
L-am interpelat eu,
de la borna unei anumite vârste,
care nu credeam că legătura noastră
mai are nevoie de sprijin divin...