Domnul străbate nemărginirea,
purtând luna, făclie veche de argint,
prin căile tăcute ale cerului înstelat.

Printre nenumăratele lumi care se rotesc sub ochiul veșniciei,
cel mai drag îi este pământul roditor,
unde muritorii își poartă zilele asemenea frunzelor
pe care vântul le ridică și le așterne la loc.
Nimic nu scapă lunii:
ea vede mările cu largi întinderi,
munții cu fruntea în nori,
cetățile oamenilor și cărările singuratice,
unde pașii răsună în ceasurile nopții.

Mai ales zăbovește luna
acolo unde inimile sunt lipsite de răutate,
pe lângă apele limpezi ca oglinda zeilor,
unde îndrăgostiții își șoptesc vorbe de taină,
iar timpul curge mai încet decât râurile.

Iar când raza lunii pătrunde în casa mea,
mă cuprinde o sfială asemenea aceleia
pe care o simte războinicul în fața unui zeu coborât printre oameni.
Atunci mă așez și scriu cele ce-mi spune inima,
precum aș fi fost surprins
săvârșind o faptă rânduită dintru începuturile lumii.

Dar adesea îmi este drag să cuget
la marea tăcere a cosmosului,
când Domnul își oprește umbletul prin văzduhuri,
iar cerul rămâne nemișcat și adânc,
fără urmă de pas divin,
fără foșnetul mantiei cerești.

Numai stelele veghează atunci,
nesfârșite și reci,
deasupra pământului,
iar noaptea își întinde împărăția
peste ape, peste munți și peste inimile oamenilor.