no more filters
​nu-s dealer de metafore pe social media,
dar capul de insider
îmi atârnă tot mai greu pe umeri,
gravitația mă trage direct în pământ.
​nu mă mai regăsesc în orașul acesta sufocat,
dar nici în liniștea idilică de provincie.
cum dracu’ am rezistat până acum? zero idei.
gata, dau delete la tot ce-a fost.
îmi las barbă de pustnic
și plec să mă pierd pe autostrăzi pustii.
​o să uit de statusuri, de poezie, 
cu un rucsac jerpelit în spate, complet random.
pentru că unui  pierdut pe radarul lumii,
vântul îi livrează cel mai curat soundtrack.
​o să miros a ceapă și a ridichi, a viață brută,
o să fac pe niznaiul ca să scap de ipocriți
și-o să-mi suflu nasul cu zgomot, ostentativ,
vandalizând liniștea 
și luna perfectă de pe cer...

vreau să aud cum trece aerul prin trestii.
fără damage-ul de a căuta altceva,
viața mea pe planetă
ar fi complet degeaba. 

femeia din filmul alb-negru
urcă într-o decapotabilă cu scaune de piele,
izbită de valul de oameni care vor doar să o atingă,
să fie acolo.

​ce faci cu o viață trăită la intensitate maximă,
când ghemul se termină?
fericirea personală, 
ca o bijuterie încuiată într-o cutie,
s-a dizolvat.
rămâne doar un gol, 
deasupra căruia actrița Jewel a plutit,
obligată să compare tot ce a urmat
cu acele câteva secunde de extaz.
o rețetă sigură pentru depresie.
​în jurnalul de știri din 1939,
ea zâmbește larg, n-are de unde să știe.
n-are cum să ghicească scanarea de astăzi, din 2026,
când cineva cu creierul prăjit în virtual
îi dă un fel de play etern.
​nu a bănuit nicio secundă
că băiatul care a filmat, 
cu aparatul pe umeri, 
i-a tăiat bilet spre nemurire
pe o peliculă de celuloid 
care refuză să moară. 

​

Poate niciunul dintre noi nu a trăit
emoțiile actriței Jewel Carmen din filmul vechi,
când a urcat în automobilul decapotabil,
asaltată de mulțimi extaziate
să o zărească atât de aproape.

​De ce paroxismul unei astfel de vieți,
dacă totul s-a sfârșit,
când n-a mai fost ață pe ghem,
iar din fericirea ei personală –
trăită ca o minune într-o cutie –
nu a mai rămas nimic?

​De ce s-au consumat pe pământ
aceste momente astrale?
Nici ei nu i-au folosit, 
rămasă suspendată de înălțimea lor,
condamnată să nu le mai cunoască
și să se întristeze dincolo de măsură, 
pe când și le aducea aminte.

​Știa ea, cea din jurnalul tv. al anului 1939,
că va fi privită astăzi, în 2026,
de mine sau de oricine altcineva
din această lume pierdută în virtual?

​Nici prin cap nu i-a trecut,
n-a bănuit nicio secundă
că, dincolo de timp, 
pe o peliculă de celuloid,
salvarea ei era deja scrisă. ,