​lacul e uriaș și nu mai zice nimic.
la marginea pădurii se adună
pete de albastru și praf stins.
​pescarul își trage năvodul greu pe mal.
se face seară peste tot.
într-o curte străină mai arde o lumină mică
în timp ce slujitorii cară fructe și vin.
​undeva departe o doină tace brusc.
rămân doar colibele reci.
pădurea se trezește dintr-odată
îmbrăcată într-o cămașă gri,
plină de amintiri inadecvate.
​noaptea încetinește timpul.
din găurile negre ale codrului
spre clopotele din oraș,
zboară stoluri mari de corbi. 

Amurgul picură sânge pe frunze,
Precum rubinul sclipind când Helios coboară în ape.
Mut și nesfârșit se întinde-acum iazul cel tainic,
Iar la marginea codrului vechi, 
pe pământul cel reavăn,
Umbre albastre se aștern peste praful cel stins al înserării.

​Tras-a pescarul trudit pe țărmuri năvodul cel greu și plin de hrană
Și peste lumea întreagă s-a lăsat noaptea cea neagră și sfântă.
Doar într-o curte de rege mai pâlpâie făcliile slabe,
Unde slujitorii aduc în potire vinul cel dulce și poame bogate.

​Stinsu-s-a-n zare și cântecul trist, tânguit de departe,
Iar colibele reci stau tăcute sub cerul cel plin de stafii.
Atunci pădurea cea veche, 
trezită din somnul ei greu,
S-a îmbrăcat în veșmânt cenușiu, ca un mort ce-și amintește durerea.

​Apoi Noaptea cea netedă adus-a un timp domol peste oameni;
Și din adâncul întunecat al codrului, 
ca din găurile Hadesului, 
Spre orașul cel îndepărtat, unde dangăt de aramă răsună,
S-au înălțat în văzduh stoluri mari de corbi rotitori, crainici ai tainei.