Actrița Jewel, cu frunte senină,
pe care cetățile au privit-o
ca pe o fiică a zorilor,
când s-a suit în carul cel fără acoperământ,
tras de caii repezi ai vremii,
iar mulțimile,
asemenea valurilor izbite de stânci,
își înălțau brațele spre dânsa,
precum o muritoare ar fi fost coborâtă
din slava zeilor.
Ce folos, o, oameni, de strălucirea
care întunecă soarele,
dacă Moirele neînduplecate
taie firul vieții cu aceeași mână
și pentru împărați și pentru ceilalți?
Unde sunt aclamațiile?
Unde sunt florile aruncate în calea ei?
Toate s-au prefăcut în țărână,
iar femeia odihnește în sânul Geei,
acolo unde viermele nu întreabă
cine a fost slăvit
și cine a fost uitat.
Fericirea ei,
închisă odinioară ca nectarul
într-o cupă de aur,
s-a risipit precum roua
pe iarba dimineții,
când Helios își ridică discul de foc
deasupra lumii.
De ce au îngăduit zeii
asemenea clipe de înaltă strălucire?
Poate pentru ca muritorii
să cunoască, fie și o singură dată,
cum arată lumina nemuririi,
înainte ca umbra să-i cheme.
Dar femeia aceea,
din anul o mie nouă sute treizeci și șase,
știa ea oare
că peste aproape un veac
alți muritori,
așezați înaintea unei oglinzi de lumină,
a unui aparat cât o palmă,
îi vor zări din nou chipul?
Nu.
Nici Atena, cea cu ochi de bufniță,
nu i-a șoptit o asemenea taină.
Ea nu putea bănui
că focul mișcător al peliculei
îi va păstra mersul,
surâsul
și privirea,
după ce oasele îi vor fi fost de mult
roase de viermi în pământ.
Astfel biruie uneori cântecul
acolo unde trupul este învins,
iar umbra omului
mai rătăcește printre cei vii,
purtată nu de suflarea vântului,
ci de memoria fără sfârșit
a imaginilor.