Cântul pletelor Venerei și al prăbușirii lumii

Visul gonea prin iatacuri, căutând-o pe doamna aleasă,
În timp ce viața curgea în derivă, iar ea își dormea somnul dulce ca mierea.

Din ceruri, suflarea lui Boreas izbea în fereastră,
sub raza Selenei,
Iar pletele-i de aur,
strălucind ca fosforul,
picurau pe podeaua de piatră,
Unde eu,
copleșit de durere,
vărsam lacrimi calde și grele.

​Atunci,
ca un fum ce se-nalță din jertfe,
părul acela a crescut spre bolta cerească,
Învolburat și puternic,
acoperind muritorii ce rătăceau pe sub ziduri;
Și-un ger năprasnic,
trimis de Cronidul,
căzu peste lume deodată,
În timp ce și norii și aerul firav încremeniră sub zarea înaltă.

Legile vechi și prezentul pieriră sub pletele acelea rebele,
Pe care, pe dealuri, cirezile mândre de vite acum le pășteau,
Cu care nevestele-n vetre aprindeau focul viu,
Și-n care rapsodul și-neca, înfiorat, nemuritorul său cânt.
​Lumina, înfrântă, se-ntoarse în lună și noaptea căzu peste lume,
Iar mie, disperarea ca o hidră cu brațe de monstru
Mi-a strâns și mi-a învelit trupul; și-am căutat cu strigăte mari, ca de luptă,
Să rup acele funii de gheață împletite de sorți.
Dar marea mirare plutea nevăzută și nimicul domnea peste tot;
Oasele timpului se măcinau ca în moara zeilor, iute,
Și lumea întreagă se prăbușea, asemenea unui palat de domnitor asediat,
Lespede după lespede, în praf și-n uitare.
​Nici Calea Lactee din vechime nu mai lumina peste ape,
Nici pământul roditor, nici fiarele câmpului nu mai aveau suflare.
Însuși Helios, zeul cel mândru, zăcea învelit în giulgiu de negură,
Zbatându-se aprig să scape și picurând pe cer un lăptos infinit.
Am strigat atunci din rărunchi, cu glas gros ca ceața de iarnă,
În timp ce haosul cel vechi căuta să dărâme și ce n-a fost născut.
Doar Eros, pasăre blândă, mai ciugulea câte un pic din zilele-mi triste,
Înainte ca veacul acesta să rămână pustiu, fără de zei și fără de îngeri

zgomot de fond și alte certitudini

​coborâți din scenă, opriți metaforele ieftine.
nu mai bateți câmpii cu scenarii de rezervă.
ecuația e brutal de simplă,
scrisă pe o singură linie de cod a existenței:
se moare o singură dată. restul e judecată.

​Hristos nu mai vine să negocieze traume,
a purtat deja o dată, pe umerii Lui, tot balastul.
A doua oară va sparge ecranul lumii
doar pentru cei care Îi mai recunosc tăcerea,
aducând salvarea ca pe o dimineață lungă.

​iar noi? noi suntem prinși în feed-ul zilnic.
drapeuri în porfiră digitală, haine scumpe,
mâncăm strălucire pe pâine în fiecare zi,
în timp ce la ușa noastră, ascuns de algoritmi,
zace un Lazăr cu rănile la vedere,
dar noi avem privirea fixată în ecrane.
câinii sunt singurii care îi cunosc durerea.

​apoi cortina cade. brusc.
îngerii îl iau pe cel uitat în brațe de lumină,
iar pe bogat îl îngroapă sub pământ.
din iadul distanței absolute,
ecranul se schimbă:
„o picătură de apă, Avraam,
doar o picătură pe limbă!”,
însă, între egoul nostru și cer,
e o prăpastie mare.
nimeni nu trece. codul e blocat.
​„atunci trimite un mesaj înapoi,
am cinci frați pe pământ,
să nu ajungă în acest mediu de flăcări!”,
dar răspunsul e un ecou vechi:

au manualul de instrucțiuni,
au profeții. să asculte.

„nu, dar dacă vine un mesaj din lumea de apoi,
vor crede!”

iluzii.

dacă inima e piatră în fața cuvântului viu,
nu va crede nici dacă un mort bate la ușă.
​opriți-vă din alergare. ascultați semnalele.
Împărăția nu e un mit, e un termen-limită aproape.
„eu sunt calea, adevărul și viața”, se aude prin zgomot,
nu există scurtături, nu există bypass.
​vă rătăciți în teorii, în dogme și în frici,
pentru că nu cunoașteți nici textul, nici puterea.
la Înviere nu mai există posesie, nici gen, nici contracte,
vom fi curați și liberi, ca îngerii din cer.
​priviți în sus:
El nu e custodele unui muzeu de umbre,
nu e Dumnezeul celor șterși din sistem.
El este Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac, al lui Iacov.
Dumnezeul celor vii.
iar voi încă mai respirați.