de pe un butuc,
un stol de muște lucioase
decolează brusc,
spre lâna groasă a unor pieptare.

babele privesc fix,
ca spre o pădure neagră,
unde fulgerele scapără,
își înnoadă broboadele
și măsoară timpul cu pleoapele roase.

vine ploaia, n-are cum altfel.
cerul s-a afumat ca oala de pe foc.
găinile cârâie ciudat în coteț,
de parcă le strânge ceva de gât.

pomenesc apoi de sfântul
care-și mână caii prin tărie
și despre dovlecii răsturnați din car.
unul a ajuns în preajmă 
și s-a spart. semințele-i le râd
în față ca niște dinți 
pe care babele nu-i mai au.

iar prin aerul încărcat, aburit,
vântul aduce deja
mirosul reavăn al ploii care vine.