O zână, 
cu zâmbet sublim, 
ca amintirea din Eden, 
umblă energică pe podeaua învechită, 
pătată de gazul din lampă. 

Cavalerul uimit dă uitării latura de războinic 
al timpului pe care-l trăiește 
și o invită departe pe zână, la moșie, 
într-o casă de țară, dacă vrea, 
acolo unde ei să viețuiască, 
feriți de obligația rangurilor nobiliare... 

Ea pare a fi de acord, 
îi întinde mâna 
și chiar plutesc amândoi prin odaie, 
ca fluturii care-și împart 
între ei traiectorii solare. 

Castelanul dă la ureche 
să-i șoptească despre ce simte, 
oare de ce a avut inițiativa aceasta? 

Nu știu ce i s-a părut femeii că aude... 
A început să alerge încolo și încoace. 
Ca într-un pahar, 
puținele culori rezidau în mediu. 
Agitată cum este, 
le răstoarnă pe toate. 

Un roșu aprins semnala dragoste în inimi 
și s-a revărsat pe covor, 
din nevăzutul 
care-l adăpostea ca pe un secret. 
Să-ți revezi sentimentul în pată 
nu a fost ceva demn. 
Și nici albastrul, 
care a căzut din perdea, 
ca vopseaua veche de pe uluci, 
nu a mai rezistat în panou... 
și-a luat tălpășița și el undeva într-un ungher. 

Rămas fără culoare și în obraji, 
nobilul nostru s-a trezit pe făraș...