Leonardo Da Vinci era un om ca noi,
stătea printre semeni și își purta șevaletul cu el.
Îl vedeau —
cum ne uităm noi la peisagiștii
așezați pe câmpuri,
pe malurile lacurilor
sau în colțuri de pădure.

Cine știa, atunci,
că din mâinile lui Da Vinci
ieșeau capodopere,
cele mai iscusite
de pe pământ și din istorie,
care vor străbate ca un tren secolele?

În ce va fi fost Leonardo îmbrăcat,
pe când turtea tuburile de vopsele?
Ce va fi mâncat,
după ce termina o tură
de pictat portrete?
Poate îi va fi fost cel mai foame
când trăgea ultima tușă
pentru surâsul Giocondei…

Oasele artistului
s-au prăbușit demult în pământ,
pe când pânza —
pe care el însuși
o putea strivi și rupe ușor —
dăinuie

și e căutată de toată lumea,

pentru contemplare.

Nu-ți vine să crezi că a fost om Leonardo,
cel care a proiectat tancurile
care, în atâtea războaie,
s-au târât prin tranșee,

sau elicopterele,
în care zboară elitele de astăzi.