O, cât mi-aș fi dorit să te însoțesc,
să văd plaiul copilăriei,
unde te jucai și te ridicai pe vârfuri să culegi pere,
albia în care mama ta te-a scăldat...

​Te-aș fi îmbrățișat la fiecare pas,
te-aș fi ridicat spre stele,
până când fruntea ta atinge becul din cameră —
acolo unde ne-am fi oprit
să-mi arăți biblioteca.

​Parfumul de flori, 
intrat pe fereastra deschisă,
ne-ar fi învelit ocrotitor,
iar eu mi-aș fi desprins 
o clipă 
nările de pe pielea ta,
doar ca să inspir și miresmele nopții.

​Am fi stat în curtea aceea
ca într-o cetate zidită doar pentru noi,
peste ale cărei ziduri nicio săgeată 
n-ar fi cutezat să treacă,
nici măcar să zăbovească pe gânduri 
în văzduh,
privind la noi.

​M-aș fi așezat pe scaunul de sub pomul
oglindit în fântână,
dar setea de tine nimic nu o stinge.
​Acolo, în acea călătorie,
erau deja germenii unei noi vieți,
care m-ar fi cucerit încă de pe atunci.