​era vară.
soarele tăia ziua în două, 
iar ulița se întindea lent, 
ca o turtă de ceară lăsată în arșiță. 

​întoarcerea ciobanilor nu era o transhumanță,
nu era ceasul marilor plecări, 
la noi în sat, Valea Crucii rămânea mănoasă... 

era numai un repaus de la târla din Banița. 

ciobanii veneau, urcați pe măgari,
cu picioarele aproape atingând pământul;
iar pe măgarii fără călăreț atârnau cașurile albe,
din care zerul se scurgea, 
picătură cu picătură, 
în praful drumului.
 
​după ce alaiul se estompa,
în aer rămânea miros de lapte 
și de lână...

​rămânea și imaginea câinelui mic de târlă,
care alerga în cercuri, 
dornic să aducă în ordine oaia rătăcită —
cea despre care vorbea Iisus în Noul Testament.
spectatorii mai evlavioși, 
de-ar fi fost de față,
ar fi cerut pentru oaia întoarsă 
locul cel mai umbros din staul
și prima gură de apă proaspăt scoasă din fântână. 
​dar nu se întâmpla nimic din toate acestea.
erau doar ipoteze, 
scenarii suspendate.
adulții își vedeau de munci, 
la câmp sau prin gospodării. 

​la marginea drumului, 
ședeam doar noi, copiii.

ne opream o clipă din jocuri,
cât să facem loc turmei să treacă,
apoi ne reluam meciul de volei, 
purtați de energia vârstei...   

O, de-aș fi fost cu tine pe acel drum,
când pașii tăi m-ar fi dus spre plaiul
unde, copil fiind, ai cunoscut întâia dată lumea,
unde te-ai jucat sub pomii roditori
și te-ai ridicat pe vârfuri, asemenea unei tinere zeițe,
ca să ajungi la perele grele de rod.

Aș fi vrut să văd și albia aceea,
apa în care mama ta te-a scăldat,
apa care ți-a atins trupul cel dintâi
și a purtat, fără să știe,
taina începuturilor tale.

La fiecare pas te-aș fi cuprins în brațe
și te-aș fi ridicat către înaltul cerului,
până când fruntea ta ar fi atins
micul soare al camerei —becul care veghea deasupra noastră.
Și acolo ne-am fi oprit,
iar tu, cu glasul tău,
mi-ai fi arătat biblioteca.

Pe fereastra larg deschisă
ar fi intrat mirosul florilor,
ca un duh binevoitor trimis de zei,
și ne-ar fi învelit pe amândoi.
Pentru o clipă,

nările mele s-ar fi desprins de pielea ta,
pentru a primi în ele
și mireasma florilor
care crescuseră sub cerul copilăriei tale.

Am fi rămas apoi în curtea aceea,
curtea noastră,
ca doi călători ajunși, după multe furtuni,
într-o cetate zidită anume pentru ei.

Și zidurile ei ar fi fost atât de înalte
încât nicio săgeată n-ar fi cutezat să le atingă,
nici măcar una rătăcită prin văzduh,
care, înainte de a cădea,
s-ar fi oprit pe gânduri
privindu-ne de departe.

Iar eu m-aș fi așezat pe scaunul
de sub pomul oglindit în fântână.
Aș fi privit apa
și chipul tău în ea,
iar setea mea de tine
n-ar fi putut-o stinge
nici izvorul, nici ploaia,
nici marea cea fără de margini.

Te-am ales
ca pe o patrie pierdută și regăsită,
ca pe ținutul spre care,
după toate rătăcirile,
se întoarce corabia.

O , cât mi-aș fi dorit să te fi însoțit, 
să fi văzut plaiul unde ai crescut, 
te-ai jucat, 
te-ai înălțat pe vârfuri să culegi pere, 
poate și albia în care mama ta te-a lăiat...

Te-aș fi îmbrățișat la fiecare pas, 
te-aș fi ridicat spre stele, 
ai fi atins cu fruntea becul din cameră, 
acolo unde ne-am fi oprit 
pentru ca tu să-mi arăți biblioteca ta. 

Mirosul de flori, 
intrat pe fereastra deschisă, 
ne-ar fi învelit ocrotitor 
și, pentru o clipă, 
nările mele s-ar fi desprins de pielea ta, 
pentru a se fi îmbogățit și cu parfumul floral. 

Am fi stat în acea curte a noastră 
ca într-o cetate ridicată pentru noi 
și peste ale cărei ziduri, 
nicio săgeată n-ar fi cutezat 
să se abată. 
nici măcar pentru o clipă 
să rămână în văzduh pe gânduri, 
uitându-se la noi. 

M-aș fi așezat pe scaunul 
de sub pomul reflectat în fântână 
și setea de tine nimic nu o stinge. 

Acolo, cu ocazia acelui drum, 
sunt germenii unei noi vieți 
care m-ar fi câștigat încă de pe atunci.