Cel mai recent opus semnat de Mihajlo Vasiljević, A mai trecut o pasăre (Editura Autograf MJM, Craiova, 2024. Grafică de Valentin Vasilescu), se bazează pe o ecuație simbolică de o severă simplitate: pasărea nu mai este un simbol al libertății romantice sau al ascensiunii spirituale (ca la Baudelaire sau Shelley). Ea este transcripția alegorică a timpului. Titlul este un avertisment asupra efemerității noastre. Zborul pasării devine o măsură a erodării lăuntrice, o contorizare discretă, dar implacabilă, a amortismentului ființei. Depășind solipsismul liric, poetul își asumă aici un rol de înaltă responsabilitate etică: el devine conștiința reflexivă a colectivității, un adevărat purtător de cuvânt în fața vicisitudinilor tranzitoriului. Prin vocea lui, sentimentul individual al trecerii se sublimează într-un semnal de alarmă universal privind fragilitatea destinului uman. Titlul este ca un memento mori atenuat, o pedagogie a atenției față de clipa care se consumă. Poetul are o misiune etică. El renunță la simplul efort de auto-meditare izolată și devine exegetul suferinței și al conștientizării generale în fața timpului. 

​Volumul e realizat pe patru axe tematice fundamentale, de o deosebită coerență structurală: A mai trecut o pasăre, Până te mai visez, Locuiri și Versuri în înțelegere cu Infernul.

Prima secțiune se constituie într-o meditație asupra transfinitului temporal și a vulnerabilității ființei. În viziunea lui Mihajlo Vasiljević, divinitatea nu mai rămâne încapsulată într-un absolut intangibil și rece. Ea pășește îmbrăcată în imanență, bântuind ulițele și străzile lumii profane. Nu este vorba despre o coborâre triumfală. Este, mai curând, o incursiune în țesătura existenței umane, dictată de setea supremă de cunoaștere a propriei opere. Creatorul nu se mulțumește să contemple din afară devenirea lumii; el caută să-i cunoască taina dinlăuntru, își asumă fragmentarea, timpul, memoria, uitarea și limita, pentru ca experiența lumii să nu mai rămână o cunoaștere de la distanță. Conștiința divină este receptaculul și filtrul prin care se decantează întreaga experiență umană. Trăirile, frământările și pasiunile omului sunt trecute prin rațiunea ordonatoare a divinității și nu mai rămân simple impulsuri terestre. Creatorul devine marele rezonator al existenței umane, un martor lăuntric care gândește și procesează devenirea propriei opere.

Totuși, această intimă comuniune își cere tributul ei tragic. Amărăciunea cea mai adâncă a marelui creator izvorăște tocmai din atributele lui absolute: eternitatea și nemurirea. Prins în capcana propriei infinități, Dumnezeu este condamnat la o absorbție neîntreruptă a suferinței umane. Întrucât a deschis canalul prin care preia necontenit durerile și metehnele omului, El ajunge să se teamă de acest flux nesfârșit al chinului existențial. Spre deosebire de om, care își găsește refugiu și consolare în finitudine, divinitatea este condamnată să îndure ad infinitum calvarul existenței, întrucât a transformat actul creației dintr-un triumf cosmogonic într-o perpetuă Golgotă a cunoașterii: „În timp ce în liniște trece viața / trăiesc în pace / trăiesc cu capul aplecat / demult lăsat / oamenilor pe pământ. // plâng, sunt trist / îmi restrâng gândurile / îmi spun / că niciodată nu voi muri // Doar pentru sine / găsesc compătimire. / Așa sunt născut / și crescut în om / iar oamenii mă prigonesc. / Voi pleca acolo / unde nu există moarte / unde moartea este biruită / ca să-mi preamăresc suferințele” (Creatorul).

Ne aflăm aici în fața unui paradox psihologic de o rară subtilitate: omul nu este înrobit de instanțele exterioare, ci este zăgăzuit și ținut sub o strașnică tutelă de către propriul său suflet. Depozitar al rigorii morale, al conștiinței sau al memoriei afective, sufletul devine o frână în cale aspirației spre libertate necondiționată. El exercită o cenzură discretă, dar implacabilă, care suprimă imboldul spre aventura pură și spre necunoscut. În fața acestei tutele apăsătoare, poetul se revoltă cu o sinceritate dezarmantă. El se adresează propriului suflet printr-o rugăminte vehementă de liberare, îi cere să fie lăsat în pace pentru a putea trăi prezentul: „Îi spun sufletului meu / În aceste ceasuri fără timp / Lasă-mă // Uită de trecut, de viitor / Lasă-mă să navighez pe mările lungi / Ale momentului / Cine știe ce mârșăvie / Voi face din nou” (Lasă-mă).

Imaginea plutirii pe apa instabilă a prezentului desemnează refuzul ancorării în absolut și tentația imersiunii totale în clipă, în realitate, acolo unde existența își consumă formele cele mai imprevizibile. Sursa tendinței de evadare este curiozitatea existențială, dusă până la limitele eticii. Irezistibil atras de inedit, poetul devine spectatorul propriilor lui abisuri. El își contemplă cu o luciditate aproape demonică propria natură, fascinat de posibilitatea rătăcirii și curios să afle ce nouă faptă ignobilă va săvârși. Nu avem de-a face cu o pledoarie pentru imoralitate, este fascinația poetului pentru adâncurile necunoscute ale sinelui. ​Sufletul apare ca un paznic sever al ordinii, în timp ce vocea lirică își revendică dreptul la rătăcire, la experiența limită și la aventura cunoașterii de sine prin intermediul căderii. 

Parcurgerea acestui volum ne lasă impresia că ne aflăm în fața unei opere născute sub semnul unei solitudini interioare iremediabile. Această conduită lirică evocă de îndată condiția tragică a lui Iona, însă, dacă, în privința eroului mitic, recluziunea este fizică și opacă, în cazul lui Mihajlo Vasiljević, cadrul suferă o transmutare paradoxală: limitele aproape că dispar, astfel încât poetul se simte „călător în mai multe direcții”; diferența de decor nu face decât să exacerbeze tragismul situației. Departe de a oferi o consolare, frumusețea lumii înconjurătoare accentuează contrastul dintre armonia cosmică și navigația solitară a eului. În esență, identitatea de structură dintre eroul biblic și poetul contemporan rămâne intactă: amândoi sunt victimele aceleiași devastări interioare, confruntându-se cu singurătatea — această maladie constitutivă și alienantă a omului modern, pentru care lumea exterioară devine doar o vastă și splendidă colivie. Nefiind înțeles de semeni, poetul se vede constrâns să recurgă la un monolog neîntrerupt, la un discurs al sinelui orientat exclusiv spre propria interioritate: „Strada interzisă pașilor mei / este oglinda / care mă vede ultima dată. // Ultima stradă cu apus de soare / este o presimțire / a zorilor curioase” (Străzi încrucișate); „Drumul m-a dus / Pe o stradă necunoscută / Ca și când aș fi fost părăsit / și din nou găsit / La groapa de gunoi a orașului meu. // Am înțeles că drumul este trasat / Și că suntem deja la ușile / Iadului și unei noi Învieri” (Călător în mai multe direcții).

Cea de-a doua parte, Până ce te mai visez, recompune domeniul erosului, privit nu atât ca experiență nemijlocită, cât mai ales ca proiecție onirică și nostalgie după Brahma, sufletul universal, unitatea pierdută. Iubirea devine un spațiu al sublimării, unde visul e singurul refugiu posibil împotriva disoluției create de timp. Poetul însuși mărturisește cum dragostea lui se situează într-o zonă liminară, ca o stare de tranziție care-i influențează întreaga viață. Imaginea femeii adorate îi apare în amintire deopotrivă cu fosforescența veghilor nocturne, generând acea dublă și tulburătoare conștiință a vitalității și a suferinței. În această atmosferă impregnată de angoasă și de chinuitoare incertitudini, orice rostire a celei invocate — fie ea și o pioasă iluzie — ar dobândi valoarea unui efort de mântuire, capabil să-i susțină elanul pe mai departe: „E nouă dimineața / s-a luminat și gândul despre tine / s-au luminat și nopțile nedormite. / Tu ești neliniștea mea / în timp ce mor și nu mor / spune-mi un cuvânt frumos / minciună să fie / dar să-mi dea putere. // Voi păstra amintirea ta / în veci să-mi fie / însuflețirea mea. / Iar când va curge tristețea / mă voi gândi / cum ai dispărut / precum curcubeul” (Amintirea ta).

În cea de-a treia secțiune, discursul liric glisează spre o topografie imaginară și extravagantă. „Locuirea” încetează să mai reprezinte o ancorare în spațiul fizic. Poetul își edifică aziluri ideale în teritorii fantastice, locuințe fictive ale spiritului care sfidează banalitatea realității și reafirmă libertatea absolută a creației. Mihajlo Vasiljević își recrutează din registrul lirismului mijloacele cele mai de preț pentru a supune lumea unei explorări poliedrice, de o uimitoare diversitate de unghiuri. Poetul se închipuie când răstignit pe coarnele unui taur, când izolat la o terasă: „Am făcut cunoștință cu oameni și bani / Niciodată nu erau la fel. Am cunoscut neștiința, / Răbdarea și speranța / Toate fețele acestei lumi // Toate acestea le-am cunoscut / Cu proprii-mi ochi le-am văzut / Răstignit pe coarnele unui bou” (Răstignit pe coarnele unui bou); „Azi / La o cafea / În timpul pauzei / De dejun / Mi-am răsfoit / Viața / Cine sunt eu / Îndelung m-ascund / De mine însumi / Unde am fost / În tot acest timp / Tot mai greu / Mă regăsesc / Și îmi amintesc de teoria / Lumilor paralele” (Pauză de dejun); dar, din incinta acestui cerc de o familiaritate apăsătoare, aidoma lui Ghilgameș, cel care se desprinde în zbor cosmic de planetă, Mihajlo Vasiljević contemplă Terra la o scară monumentală, îngăduită doar de distanțarea absolută: „Pe această planetă / Noi suntem doar musafiri / Am venit ca să ne cunoaștem / Și să apucăm puțină dragoste / Poate că ne vom întâlni pe altă planetă / Vom avea părul lung / Ne vom mușca și devora. // Undeva pe a treia / Vom da uitării toate dragostele / Și vom crește precum feriga. // De aceea, acum îmbrățișează-mă / Și strânge-mă puternic, precum morții / Ce strâng orașul lor noroios / Căci noi aici doar musafiri suntem / Am venit să ne cunoaștem / Și să murim în dragoste” (Planeta). Într-un unic avânt contemplativ, poetul alătură mărginirii terestre imensitatea cosmosului. Asemenea lui Brâncuși, purtat de un identic impuls originar pe drumul spre Paris, capitala ideilor artistice, Mihajlo Vasiljević își consfințește itinerarul interior printr-o mărturisire de sensibilitate: „Până la curcubeul de piatră / am mers pe jos. // În această Galaxie m-am regăsit / cometele s-au încurcat într-un ghemotoc. / Îmi aduc aminte că din cauza nervilor / le-au fărâmițat / iar după aceea le-au trimis / în grădini necunoscute / spre a servi drept soclu / la turnuri cerebrale” (Galaxia).

În cea din urmă secțiune, intitulată fără echivoc „Versuri în înțelegere cu Infernul”, poemele anunță intrarea într-o dimensiune eschatologică și abisală. Mihajlo Vasiljević inițiază un monolog dramatic despre tărâmul umbrelor. El caută să îmblânzească forțele tenebrelor prin puterea ordonatoare a cuvântului poetic. Discursul lui despre moarte și procesul de descompunere se remarcă prin lejeritate stilistică și este nuanțat de perspectiva dăinuirii — fie în plan spiritual, fie prin posteritatea operei scrise: „Prins / Și uitat în timp / În pagina acestei hârtii / Las amprenta / Existenței / Fără dreptul / La libertate / Și scuza cuvintelor / Care sunt de prisos” (Pecetea existenței). Ipoteza unei eventuale reîncarnări — indiferent de regnul în care ar avea loc —, ar anula definitiv angoasa interogațiilor existențiale. În subsidiar, este formulată o pledoarie explicită pentru asumarea plenară a prezentului, în spiritul dictonului carpe diem: „Dacă mă voi naște din nou / chiar cât o musculiță / și cu viață scurtă / nu mă voi întreba / nici de unde, nici de ce / cu tâmpenia omului inocent” (Dacă).

Originea lui Mihajlo Vasiljević — ca etnic român născut în Serbia — a constituit un factor determinant în marginalizarea lui relativă în raport cu canonul critic din România, unde literatura din comunitățile istorice din afara granițelor este adesea receptată discontinuu. Cu toate acestea, experiența bilingvismului conferă operei o notă pregnantă de inedit. Poeticitatea se hrănește din sentimentul dezrădăcinării și al spațiului intermediar. Influențele multiculturale și deschiderea către alt orizont stilistic îmbogățesc limbajul cu nuanțe, ritmuri și metafore atipice. Tocmai această ipostază de locuitor al ambelor lumi transfigurează poezia lui într-un discurs dens și autentic, reușind să impresioneze prin prospețimea perspectivei și forța expresivă a conștiinței de graniță.

În definitiv, volumul lui Mihajlo Vasiljević rămâne o lectură extrem de cuceritoare, capabilă să stârnească interesul oricărui cititor prin autenticitatea și farmecul aparte al lumii pe care o aduce la viață.