aaa 
Am ajuns, 
într-un început de primăvară, 
în luncă. 

Vedeam flori noi, 
copaci imenși, cu istoria Pământului în ram; 
nu mai conta nimic pentru mine, 
decât măreția naturii, 
peisajul cum nu mai întâlnisem până atunci...

Eram Hyperion la originea universului, 
asistam la vremea care atunci 
își începea țesutul la covorul de ere, 
cu triburi înșirate pe la guri de peșteri...

Închisesem ușa la lume 
și mă așezam lângă bojocei 
— flori fără corole — 
care sunau în sinele meu 
ca niște clopote în catedrale. 

Erau mai încolo ghioceii galbeni, 
brebeneii înșirați ca nasturi 
la hainele celor care îi pierduseră 
în războaie sau pe drumul de țară...

Mă cufundam în parfum ca Ludovic al XIV-lea 
și jucam pe scena vieții 
rolul la care visam atunci, 
de arheolog. 
Cu palmele, atingeam polenul 
și mi-l puneam pe obraji.
Simțeam în pori apăsarea piciorușelor 
albinei care aterizase pe floare  
și-l ridicase în aer ca pe aur.

Totdeauna se aude un clopoțel 
care pune punct la miraj 
și revii la rangul 
pe care însăși realitatea ți-l acordă, 
dar acela de atunci a răsunat peste ani 
și ne-a coborât învățătoarea
în pământ.

Lunca însăși — degeaba 
venea din istorie, 
dacă brațe hoațe i-au doborât copacii.