Dacă am fi noi înșine litere
și am trăi unul lângă altul
pe o foaie de hârtie,
ce ne-ar lipsi?

Pana unui scriitor inspirat
ne-ar așeza în spinări
diverse realități
și ni le-am purta unul de la altul.

Dar nu cred că ar avea sens.
N-am vedea mai departe
de umărul vecinului
din cuvântul pe care, împreună,
doar prin așezare,
l-am alcătui.

Am avea, desigur, deasupra,
în bolta camerei,
un Demiurg prezent,
care ne-ar străbate pe fiecare
cu privirea
și ne-ar citi pe toți
în direcția cărții lui.

Poate ne-ar da un brânci,
aplecat peste societatea noastră,
să ne chitim în frază.

Ne-am întina sufletul
cu puțină amărăciune,
cu puțină umilință,
de la înțepătura peniței
din care, precum în cataclisme,
ar năvăli peste noi
un râu de cerneală,

atunci când autorul
ar greși un iamb
sau un troheu.

Și ce s-ar întâmpla
cu semenii noștri —
litere într-o bucată de proză?

Cum le-ar mototoli patria
în mâinile lui autorul?

Dar pe o coală,
câți am fi aceeași literă?

Pe unii, e adevărat,
ne-ar poci.
Nu ne-ar nimeri la fel, 
de la caligrafie,
și am crede că suntem diferiți.

Dar ceilalți —
cei ai comunității „t”,
de pildă?

Unde ne-ar fi capul?

Poate ne-am simți
ca într-o iarnă
și ne-am face cu greu pârtie
în bocanci de cerneală neagră,

înaintând unii spre alții,
fără să știm
dacă suntem cuvinte
sau doar litere
care încă nu și-au găsit
locul în propoziție.