Mi-am pus pătura în cap. Nu mai vreau să văd lăcomia oamenilor, însă, paradoxal, în minte, toate mi s-au desfăcut, pe larg: mesenii, pe care i-am întrezărit din drum, înfulecă, în amintirea mea despre ei, mai mult, decât în realitate. Nu le mai vizualizez chipurile, în mod complet, ci doar niște guri mă surprind, care înghit, repejor, tot ce prind, de pe masă. Castroanele de varză dispar, hălci de carne, ca niște vitrine, hulpavii le ridică în mâini și le toacă mărunt, cu dantura lor, oarecum stricată. Pântecul li se umflă sub veșminte, un pic de-i împingi pe convivi, o vor lua la vale, ca niște mingi. Puțină abținere i-ar fi oprit de la a se da de-a dura, în disprețul lumii cumsecade.