Caleopi Efrem adună peste șaizeci de povestiri în volumul Doamne de poveste de la țară (Editura Scrisul Românesc, Craiova, 2023, Editor: Florea Firan). Extazul redescoperirii vieții rurale o face pe autoare să ne ofere imaginea unor țărani, în varianta lor actuală de preocupări și de repaus, diferită de aceea imprimată de Dinu Săraru – mai veche și înnegurată de ideologie.

Prima povestire, Poieneanca, similară ca sonoritate a titlului, dar și ca tematică – fata este mai săracă decât bărbatul care o râvnește -, nuvelei Pădureanca de Ioan Slavici, evidențiază fragilitatea injustă a statutului femeii. Astfel, fata, Poieneanca, la presiunea familiei, se căsătorește prea devreme (prea tânără) cu brigadierul Nae și nu are timp să-și conștientizeze sentimentele: pe toată durata căsniciei, Poieneanca a avut parte de atâtea lucruri bune, numai de dragoste nu – așa a crezut, fiindcă, în realitate, și-a iubit soțul. Spre finalul vieții, femeia, asumându-și soarta, va trăi în umbra acestui regret (că nu a știut să-și exprime niciodată dragostea față de bărbatul care, cu adevărat, merita să-i afle prețuirea), pe care îl atenuează în conversații de empatie cu autoarea însăși: „El s-a stins într-o zi. Și ea, uluită, a intrat dintr-un vis, în care avusese timp mult să se obișnuiască, într-un altul, care a zăpăcit-o de tot! Nici măcar nu știuse până atunci ce mult l-a iubit! Nici nu știuse ea ceva despre iubire”.

Narația secundă, cu un titlu avangardist: Viața din paharul cu nasturi, are în centru o protagonistă, căreia nu i se precizează numele, fiindcă destinul pe care aceasta îl suportă este comun multor femei, iar obiceiul pe care-l deprinde în căsnicie, de a strânge nasturi colorați într-un pahar, în funcție de momentele fericite sau nu (roșu, pentru iubire; negru, pentru tristețe; alb, pentru limpezime etc.) o molipsește chiar pe Caleopi Efrem, după cum mărturisește: „Iau un nasture, mai adaug un altul. În multe feluri se poate spune că se clădește o viață. V-ați gândit vreodată că o viață poate fi clădită din nasturi? Roșu, albastru, alb, toate culorile sunt adunate într-un pahar, pe raft. Și eu îmi adun viața într-un pahar”.

Nu toate „doamnele” prezentate sunt figuri luminoase ori embleme ale unei existențe demne de urmat, dar atașamentul eului prozaic nu lipsește nici în aceste cazuri, dimpotrivă: este mai pregnant ca niciodată și transmite varianta ca nu cumva să cadă pradă viciilor și alții, din scuze dintre cele mai frecvente, fie din eșec, fie din lipsa educației etc. Este cazul Lilianelor, femei simple „de la țară care au muncit toată viața lor, au trăit frumos și cinstit până în momentul în care ceva le-a frânt. Și-au pierdut iubirea, și-au pierdut speranța. Și-au pierdut, poate, copiii, și-au pierdut respectul de sine. Și, pentru că nu au putut defini aceste pierderi, pentru că nu le-au putut nici înțelege nici accepta singurul remediu a fost pentru ele băutura” (Lilianele).   

Interacțiunea lui Caleopi Efrem cu personajele consolidează impresia de autenticitate de care lectorul are nevoie pentru a crede că se merită a răpi timp din viață, pentru o carte, pe-ale cărei pagini, dându-le la o parte, poate regăsi femeile (despre care se scrie) ancorate în satele posibil cele mai apropiate locației lui.     

Finalul povestirilor este cald, nu departe de atmosfera microromanelor lui Sadoveanu (Locul unde nu s-a întâmplat nimic, Venea o moară pe Siret), iar Caleopi Efrem privește viața prin ochii doamnelor de altădată, cărora le dă șansa de a ieși din peisajul tern, căruia le aparțin ca o formă de relief, pentru o gură de eternitate asigurată prin această carte.