Mă simt ca Fermi, fizicianul care a realizat o ierarhie a eventualelor civilizații existente în cosmos. Am meditat asupra unui mesaj primit ieri și încă nu sunt decis dacă să scriu Despre iubire, o clasificare în mai multe nuanțe, a acestui sentiment.
Până una-alta, îl sun pe Adi P. (care acum e la serviciu). Mă mir de situație, iar el îmi spune apăsat: „Mai trebuie să muncească în țara asta cineva”. „Și acela ești chiar tu!” – i-am replicat, spre amuzamentul amândurora. Îi urez: „La mulți ani!”.
– De unde știi că a fost ziua mea?
-Bănuiam că zilele acestea ar fi trebuit să fie, ți-am urat mai mult ca să mă asigur că fac o faptă bună, să încep ziua cu o astfel de faptă.
După scurta conversație, ies în curte, zăresc niște păsărele care se tot chinuiesc să-și facă din nou cuib sub streașină (astă-vară, m-am cățărat pe scară, în balcon, ca să ajung să dau cu spray-ul cu spumă în găurile pe care le făcuseră în zid, de fapt, în stratul izolant al casei).
Un muncitor lucrează undeva peste drum, însă departe. Ecoul loviturilor de ciocan (dă în niște blăni, se pare) ajunge până la mine, sub streașină, parcă ar sfredeli în ea. Ce flux de aer leagă streașina de mâna individului – nu știu. Mă pierd în gânduri: pe lună, și o explozie nucleară dacă e, nu se aude, iar individul acesta, printr-o unealtă, se face auzit până aici, bine că e nevăzut.
În păr, mi-a aterizat ceva, probabil o frunză de piersic. Dau cu mâna, simt o moluscă moale: este o viespe! O arunc, dar mă înțeapă. Toată vara au roit pe lângă mine, au capturat o creangă și au înnegrit-o prin activitatea lor și nu m-au atacat, iar acum, slăbite de frig, nu mă iartă (totuși, eu am fost de vină, pentru că am speriat-o cu actul meu de cercetare a părului). Într-o zi, săptămâna trecută, mi-a aterizat pe haină o viespe bleagă (abia mișca din aripi). Am suflat aer cald peste ea și-am însuflețit-o. Am văzut-o zburând, în câteva secunde, peste gard la vecini.
O pisică neagră traversează curtea, se oprește în dreptul meu și se uită la mine. Cred că a mâncat bucățile de carne și cartofiorii pe care i-am pus undeva într-un colț fie pentru ea, pisica aceasta neagră, cu lăbuțele albe, fie pentru alta galbenă, care mai dă târcoale și ea pe aici.
Trai de adept al sămănătorismului – îmi spun. Cine mă pune? Îmi aduc aminte că trebuie să scriu despre Șt. O. Iosif, pentru o revistă literară. De fapt, am trimis textul, dar nu l-am încadrat pe acest poet delicat în curent. Și e necesar să reliefez epoca, să-i acord mai mult spațiu poetului (este născut în luna octombrie).
Când eram în clasa a doua, a venit unchiul, fratele tatei, pe la noi în vizită. S-a dus la magazinul din sat și m-a întrebat ce vreau să-mi cumpere. „-O carte!” – i-am răspuns. Și mi-a adus o carte frumoasă, format mare, coperte lucioase, discret colorate: Poezii de Șt. O. Iosif. Copil fiind, am râs pe seama versurilor: „Când pisica nu-i acasă, / Șoarecii joacă pe masă”, le-am rostit în glumă și tovarășilor mei de joacă (Oare ce vor fi înțeles?). Însă eu nu văzusem până atunci niciun șoarece și nu aveam habar cum arată. Numai urechi mari vedeam în imaginația mea, inspirat de unele ex-librisuri.
Jucându-mă pitulișul, m-am ascuns sub un pod care despărțea poiana de drum, un pod scund, m-am târât pe burtă. M-am uitat în stânga și am observat o vietate minoră, a cărei aparență mi-a dat o senzație de catifelare. Cred că a fost primul șoarece pe care l-am văzut, un șoarece de câmp…