Pe vremea lui Iisus, exista obiceiul ca diverși profeți să predice pe străzile cetății.

Iisus s-a impus și a fost urmat de către adepți, datorită minunilor dumnezeiești pe care le- a făcut. Misiunea Lui a fost dificilă, pentru că vorbea despre Dumnezeu – tatăl, într-un context religios dominat de zei. Cum ar fi ca, astăzi, să ajungă, din senin, o persoană la Vatican și să prezinte o lume fabuloasă, pe care ar reprezenta-o, și care ar fi cea adevărată, să vorbească despre alt Dumnezeu, despre alt Iisus, chiar să se recomande pe sine cel mai potrivit să inițieze altă religie? Ar fi băgat în seamă de cineva, ar fi el ascultat? Evident că nu.

Dar pentru Iisus a contat fapta, nu s-a dat în lături să ajute, să îndrepte soarta unora sau altora. Când lumea, cea prezentă acolo, a văzut pe olog ridicându-se și plecând, pe propriile-i picioare, cu patul în spinare, a recunoscut forța dumnezeiască, în rezultatul acesta al binecuvântării, a fost convinsă de tot ceea ce i se spunea. Și martirii creștini au văzut ei ceva memorabil, altfel, le-ar fi fost mult mai bine, și-ar fi salvat viața, dacă s-ar fi dezis de Iisus; au preferat să moară decât să abandoneze credința creștină.

(Va urma)