Văzând numai ceea ce-i permite casca, 
astronautul se bucură
de credința pământeanului care a fost 
duminica trecută la slujba religioasă,
într-o biserică de țară, 
iar, astăzi, colindă pe globul selenar. 
Când plutește în vid, 
crede că de ață îl trage în sus Iisus, 
peste veac și peste craterul din cale.
În capătul saltului,
îl așteaptă Dumnezeu din icoane, 
cu mâna întinsă, pentru a da noroc
și a-i ura pe veci sănătate. 

Și rămân în sol semne de pași, 
nespulberate de nimic, 
mers conservat.  

Povestea s-ar scrie altfel, 
fiindcă talpa mică a lui Hansel 
ar lăsa urme,
nu ar mai avea nevoie de firimituri suplinitoare, 
pentru a-și fi ghidat sora mai departe. 

În peisajul din pictură, 
aș vrea să mă refugiez la propriu,
pe trunchiul de la poartă, 
pe gânduri blânde să odihnesc,
să colind călare câmpul...

Ca în basmele copilăriei, 
vizitiu să-mi fie Prichindel, 
eu să nu-l văd, pentru a mă feri 
de conversații mărunte și, în lumea lui,
să-i respect șansa de a rămâne erou,
în urechea stângă a calului să stea, 
e treaba lui cum îi dă comanda. 

Ca duh în culori, 
voi uita de societatea care m-a pierdut, 
obiect de metal, încărcat de rugină
și de praf.  

Încerc să mai regăsesc, în aparența multicoloră 
de astăzi, a ta, 
aspectele de suplețe corporală, 
care mă atrăgeau la tine, cândva 
și, totuși, nu văd nimic rămas, 
unde se vor fi pierdut, 
în impresia-mi perisabilă pe care mi-o inspirai, 
de zână a sufletului meu tânăr, unde?
sau ai decăzut, 
trebăluind, ca mamă a nu știu câți copii, 
în salonul de acasă? 
Emoția s-a pierdut...
Multor feciori le acordai, săptămânal, 
un vals, 
numai, 
după cum apreciam eu situația atunci,
să mă necăjești pe mine,
care, observi, nu mă împăcam 
cu moda pierderii de vreme.
Părerea altora despre tine 
era un fel de apă în jurul meu, 
care stăteam stâncă neclintită în ideile
provenind  
din simpla-mi profunzime de a-mi liniști,
în perioadă îndelungată, inima. 
Cerul mi se părea că va pica pe mine
dacă m-ai fi uitat. Vai! mărțișor pierdut
în sclipire palidă, pe haină, 
de-al căror rever te vei mai fi prins, 
pentru a-ți spune vorbe drăgăstoase 
câțiva inimici ai mei, 
trași pe dreapta, 
ca autobuze în așteptare
de atenția pe care, da, tu mi-ai oferit-o, 
înainte, în defavoarea lor.

Hai să ne apropiem de cel dintâi conac
din zarea pe care o scrutăm cu trăsura!
Hornul fumegând nu-ți pare pește marinat, 
căzut, dintr-o mână mai nătângă,
pe grătar?
La cină, au sosit câțiva nori
și înfulecă, în mișcare, bucăți de boltă albastră. 
Unul se ferește din calea fumului,
revenind, în formația înnorată,
ca un soldat, din rătăcire momentană
și se tăvălește pe boltă de râs, 
amețit de pipa de pe casă. Așa a crezut ulterior
despre horn, însă, întâi, a dat năvală și el 
ca înspre o halcă.
Sărmanul nor! Uite-l! dispare în hohotul de râs. 

Hai să lăsăm norii în pace, 
strânși în văzduh ca un mănunchi de păpădii!
Îmbrățișați pe bănci, 
îndrăgostiții s-au îngrijorat; unde să meargă
mai departe, feriți de interpretarea părinților, 
pentru a-și dezvălui unul altuia lumea?   
Luna este oftatul lor mai luminos, 
dar și mai greu, 
scoțând planeta din minți. 

În Cișmigiu, pe fiecare piatră, 
vezi cremă de pantofi,
pe care, în fiecare zi, 
o șterg angajații de la Salubritate. 
În amurg, 
parcul o cere înapoi,
pentru somnul de noapte.
Și nu ați crede, 
dar o recapătă din amintiri. 

Toți plimbăreții vesperali 
se opresc în dreptul fiecărei statui 
din ansamblu,
mirați adânc de simplitatea lucrurilor. 
Din privirea lor, 
cad pete minore, 
cât un papion.

În răbdarea observatorului care ești, 
auzi gura vorbind, 
a unui poet visând pe bancă. 

Luna este rece și a apărut pe boltă 
din fiorii de revoltă ai atâtor marginalizați. 
Ce facem cu sensul pe care i-l conferă Eminescu, 
acela de „stăpână a lumii”?
Răsărită din ce nutrește o inimă
în beciuri și în lagăr, 
nu-i mai pasă de nimeni 
și conduce luna pământul
în mod orb, fiind cu ochii scoși. 
Pentru a se fi configurat întreagă, 
dinaintea noastră, 
mai avea nevoie de supliciul unor popoare, 
săturate de prăpastia vieții,
care, în ultimul moment, ele să fi liberat la cer
un oftat greu, în stare să fi zgâlțâit planeta 
pe orbită.

Astronautul saltă vesel în lumina selenară,
împrumutată de la focul rachetei spațiale,
ca să vadă și el ce înseamnă a pluti fără grijă. 
Așa procedează luna! Țopăie în respirațiile 
îndrăgostiților din barcă. 
Răsuflarea mai tare o trimite sus, 
în preajma de aur a Maicii Domnului, 
care se uită în catastif 
și, cântărindu-le sufletul, 
după fierbințeala din aburul vorbii, 
prestabilește durata relației, 
dacă merită împlinită în căsnicie beatifică.  

Tolănit pe canapea, 
aștept să răsară soarele.
Dau drumul, ca toată lumea, 
la televizor și ascult știri. 
Mi-e lene 
să ridic mâna spre ceașca de cafea.
Peștii din acvariu habar nu au 
despre ceasul meu de trândăvie. 

Orice m-aș fi născut, 
probabil, acum, la această oră,
m-aș fi întins, oricât de mult. 
Să fi fost o pată de petrol,
aș fi cuprins,
cu inabilitatea-mi, 
viața marină...

Porcul, 
pe care armata de vecini dorea să-l sacrifice, 
în numele obiceiului, 
scăpase din cocină. 
De teama pieirii, 
a rupt, 
în goană spartană, 
gardul bătrân, 
cu mustăți de cioară, 
venită la eveniment. 
Au căzut ulucile, izbite de rât,
ca dinții de babă în zăpada bolnavă. 

Dinainte, porcul a zărit o vale de zăpadă. 
A stat locului și a așteptat 
ca moartea să-l ducă 
peste profunzimea frontală. 

Mirosul de alcool și acest pas
al sacrificiului bietului animal 
destind oamenii, 
care își întind brațele în aer, 
ca Atlași fără poveri. 
Păsările planetare iau în zbor,
din greul gravitației, 
umbra obiectelor. 

Gardul suportă spărtura 
ca pe un final. 

De la clasici la contemporani

Pe lângă tine, pe la urechea ta, 
roata, 
căzută de la caleașca unui zeu, 
se învârtea. 

Aș fi vrut să-l ajut pe divin să-și urmeze calea în tihnă.
După cricul de la mașina mea, 
am mers să-l aduc, 
la vehiculul celest, o roată măcar să fi reparat și să fi pus!
Zeul mi-ar fi dat elixir drept simbrie, 
poate că aș fi fost mecanic în serviciul lui. 
Zveltele muieri, 
cuprinzându-i mantia, 
au slobozit săgeți din privire.
Vocabularul meu 
mi-a oferit, spre înzdrăvenire, 
cuvântul „arc”, 
din care și eu ocheade ți-am aruncat,
iubire. 

Mai încerc o dată să-mi feresc fața 
de palmele ploii,
cine știe?