Dar și mai mult decât trebuia,
Adam și-a adus aminte, 
din interiorul primei memorării, 
că s-a născut din cuvântul lui Dumnezeu, 
din logos,
că este un ecou umblător al poruncii 
de a fi om și nu pământ vorbitor. 

Şi a zis Dumnezeu: "Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră, ca să stăpânească peştii mării, păsările cerului, animalele domestice, toate vietăţile ce se târăsc pe pământ şi tot pământul!"
27.	Şi a făcut Dumnezeu pe om după chipul Său; după chipul lui Dumnezeu l-a făcut; a făcut bărbat şi femeie.
28.	Şi Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând: "Creşteţi şi vă înmulţiţi şi umpleţi pământul şi-l supuneţi; şi stăpâniţi peste peştii mării, peste păsările cerului, peste toate animalele, peste toate vietăţile ce se mişcă pe pământ şi peste tot pământul!"
29.	Apoi a zis Dumnezeu: "Iată, vă dau toată iarba ce face sămânţă de pe toată faţa pământului şi tot pomul ce are rod cu sămânţă în el. Acestea vor fi hrana voastră.
30.	Iar tuturor fiarelor pământului şi tuturor păsărilor cerului şi tuturor vietăţilor ce se mişcă pe pământ, care au în ele suflare de viată, le dau toată iarba verde spre hrană. Şi a fost aşa.
31.	Şi a privit Dumnezeu toate câte a făcut şi iată erau bune foarte. Şi a fost seară şi a fost dimineaţă: ziua a şasea.
(Sursa: http://www.bibliaortodoxa.ro/carte.php?id=25&cap=1)

Ca un ecou, 
vocea lui Dumnezeu îl însoțea pe Adam, 
care, în hățișul naturii,
începuse a se auzi mai mult pe sine, 
decât pe Tatăl lui, care-i dăruise viață însemnată. 

Vocea știa că nu a fost ascultată
și nu avea să înceteze,
până când mesajul nu era descifrat de țintă.
Matricea destinului prevede,
în dreptul eonilor,
atributul de a fi ascultați până la capăt
și tot ce ei rostesc să se desăvârșească,
de îndată. Pe atunci, 
timpul era în primii ani de viață săltăreață
și mai dura fapta, 
până a fi pe față, dintr-o intenție spusă
de gura sfântă. 

Cum se lipesc astăzi, 
în prag electoral, 
afișe pe stâlpii de iluminat, 
așa, în văzduh,
vocea se prefăcuse în tunet prelung,
cât un sul de manuscris medieval. 

Când pe Adam, 
glasul, 
în sfârșit, 
l-a ajuns, 
s-a temut, 
făcându-se mic, lângă Eva,
deși un prim impuls a fost 
că propriul duh a răsunat,  
ca într-o pâlnie, suflat în ureche,
de inimă,
dar a socotit, în mintea-i, încă deșteaptă,
cu lucire de cristal,
că nu se poate el pe sine întoarce din drum,
cu vocea-i contradictorie. Rațiunea i-a spus 
că ar fi altcineva în spate
și nu umbra-i, picată de la soare. 
Și-a adus aminte
de primele sale cuvinte,
când a ajuns făptură, 
dintr-o mână de țărână: „Tată! Tată!”. 

(Va urma)