Cumpărasem, 
după clasa întâia, 
chiar la încheierea anului școlar, 
o broască de plastic, 
de la magazinul nostru, puntea 
de noutăți și de produse cu lumea.

În poiană, 
mama, Mița și alte femei 
de pe mahala 
stăteau de vorbă, 
așezate pe un covor de lână, 
întins pe iarbă.

M-am dus pe la spatele Miței, 
cu broasca pregătită de săritură — apăsasem 
pe dispozitiv, 
iar membrana moale de cauciuc, 
lipită de suportul alb de plastic tare, 
se desprindea lent, 
după care urma saltul copiei vietății acvatice. 
Imediat ce a sărit, 
nu știu dacă am reușit s-o sperii, 
dar m-am ales cu o stânjenire 
care m-a făcut 
să mă simt greu cât o casă de marcat.

— Îți arde să te joci, 
după ce ai luat doar mențiune!

Era glasul mamei, 
care pe mine însumi m-a speriat.

Mă gândeam cum să îndrept situația. 
Atunci, nu aveam cum, 
nu exista context, 
iar, 
până la cealaltă vacanță de vară,
mai era mult de învățat 
și eu știu ce note 
îmi va da învățătoarea cea exigentă?

Am tăcut și am șters-o englezește.

Multă vreme mi-a fost rușine 
de femeile de acolo, 
fiindcă aflaseră 
că nu luasem decât mențiune.