-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 

Preocupat de ceea ce îi picase în plasă 
(bolovani peste bolovani -
intrase la idei 
că marea este pe sfârșite), 
Iona, pescarul, 
nu observase 
că monstrul din ape îl pândea
(așteptând să-l înghită). 
Apelul la sine al omului 
se pierdea în gura căscată a balenei
și, de aceea, 
ecou la numele său nu afla. 

Dojana falsă venea din propriu-i gând, 
nicidecum de la vreo entitate
supranaturală,
în care el, oricum, nu credea;
era prins de alte idei, 
ale metempsihozei, 
de ceea ce mai auzise, despre aceasta,
pe acasă. 

„Dacă naufragiații ar țipa toți,
deodată”, gândea Iona,
„marea s-ar umple,
ca un pahar de apă
(pe care Neptun 
nu l-ar mai aduce
întreg la masă,
pentru a-și astâmpăra setea. 
Ha! Ha! Ha!).  
Apoi, s-ar putea crede 
că este o jelanie absolută.
Umflată de lacrimi,
marea ar răbufni în valuri, 
pe afară; a fost văzută 
ciocănind în uși,
cu un peștișor de aur, 
scos, ca o minune,
din palmele ei sărate.
Cum au deschis, 
oamenilor le-au intrat valurile în case,
răscolindu-le rafturile și viețile”. 

(Va urma)