Țăranca își ia tălpășița,
dornică a revedea câmpurile.
Ca o zvârlugă trece pe drum
și cântă. 
Straiul ei își va scutura 
figurinele din cusătură.

I se va lua urma țărăncii,
după bobocii în floare,
răsăriți din stamba plăcut mirositoare, 
ceea ce și face bărbatul 
cu pălărie neagră,
răsucindu-și mustața 
în oglinda neștearsă -
el a întârziat prin gospodărie,
dând animalelor fânațuri
și apă. 

Ogorul nu este departe de casa lor...
Cu sapa în spate,
îi vei vedea urcând colina,
cu un suflet ușor,
ca fulgul de adineauri.

O, pierit-a melancolia
din glasul păsărilor! 

Un meșteșugar nocturn 
a bătut flori în crengile de prun. 
Ciocănelul de abur s-a auzit, prelung.

Altul a pus farmec în gâturile păsărilor,
însoțit de un amic, dăruit 
cu arta de a le fi ascuțit glasul. 

La fel, 
în orele noastre, 
îngerii detașează, din sufletul lor,
stări de bucurie sau de melancolie,
pentru a le trăi noi -
ei stau, la poarta raiului,
în șiraguri. 

Din colțul tău, 
ai zice, despre cosmos,
că este un piept viteaz,
care poartă scutul minunilor, 
cu mândrie, 
când, de fapt, coliziuni
și explozii rezidă în sine. 

Totul este aparență...
De ce nu ar fi poemul meu 
o suprafață lină
a adâncului în dezbateri, mereu?

„Când m-am hotãrât sã diversific temele
pe care le-au tratat cei mai îndrãzneți fiosofi greci,
alãturi,
încrâncenați și siguri pe traiul lor,
unii, din culpa îngrijirii și a mãsurii în preocupare,
vor scrie despre dezacordul cu propria inimã,
atribuindu-mi-l exclusiv; alții, cu aplecare la oral,
vor declama impresii despre natura în rang inferior.

În al doilea rând,
sprijinindu-mã pe autoritatea imboldului vetust,
voi diminua,
pe cât posibil departe de mãști,
conflictul de virtuți.
Voi reclasifica, dupã opinii ample,
de la Aristippus încoace, pe toþi cyrenaicii.
Decurge din plãcere, indiferent de felu-i,
forma înțeleasã a gestului de pace.

Finala destinație în trai a cailor este pãscutul?
Umbletul acestor animale,
grele de nesaț,
este insuflat de zei, anterior istoriei trapului.

Cine aduce aminte despre manopera creatorului sãu,
în aparențã de curs sau de atitudine?

În rãscrucea de sânge a Imperiului,
mijește nisipul de barbã roșcatã”.

Cum așa, a spus Torquatus,
aș vrea sã știu ce nu accepți.
„În primul rând, am replicat,
dacã, prin orice artificiu retoric,
nota de risc negativ,
ce stã în baza de date,
ar deprinde amplitudine,
partitura semnificantã
s-ar deteriora în efortul oratorului de a o corija.

De ce într-un discurs de valoare desuetã,
sã se revigoreze vreo componentã,
prin feed-back artificial?

Cei care pretind moderație în preocupare,
de teama renașterii sinelui din pasiune,
n-au voințã de atitudine contrarã.

Într-un simpozion,
din impresia propriei confruntãri
cu vii dedublãri mascate,
ne vom relaxa abil în spațiul condiției de spectator.

Limitându-mã
la sinele în parcurgeri de obstacol zadarnic,
pe mine ar crește mai multe rânduri de piei.
Cei care trag de mine sã afle adevãrul,
vor rãmâne, ulterior, cu senzația suprafeței”.

În cãutarea mângâierii târzii


Prin răsfrângere și clare amăgiri de teapă mobilă,
mã situam în ochii ei,
ca sã plec de aici, neștiut, cu vedere nouã asupra lumii.
Privirea ei, cu valize pe unde,
îmi restituia aurul vesel al planurilor desuete.

Aluziile noi la Moliere
nu mai aveau cauze adevãrate,
Bolnavul închipuit se juca dupã insinuãrile cu neantul.

În mediu, s-a întipãrit imaginea unor detalii de recuzitã.
Fugeam de noi înșine și ne regãseam, dupã un timp scurt,
în haine și în suplicii strãine.
Am vrut sã te mângâi, când agonizai, dar m-am ars.
Aveai în mânã un sfeșnic, luat din aerul sfârșitului personal.

Un vultur,
cu o frântură din certificatul de naștere în plisc,
atât de sus zbura, încât păreau pene râurile
și de unde vederea ageră?

Dumnezeu privea relieful prin ochiul vulturului,
luneta lui preferată și inventată cu scop de răpire
a raiului unei vieți dintr-un piept mai firav.
Îngeri fără spațiu înfloreau
într-o renaștere mai viguroasă
și plină de misterul eternității.

Dar cum se va fi trezit vulturul zburând
și unde îi va fi fost brevetul de pilot, altă poveste,
deși, pe mese mai vechi,
planează o justificare scrisă
a condiției de epilog, măcar alterat,
dar epilog, a vulturului.

În pauze de iubire,
atâtea poze triste.

Tălpile iernii se topesc pe zugrăvitul chip al nopții.
A stat iarna în spinarea atâtor seri.
Ninsorile au cocoșat oamenii.
Se topesc tălpile de gheață,
un rid însă va rămâne
după scurgerea lor în rădăcini și nisipuri.
Din tuberculi va răsări,
când nu te aștepți,
amintirea fulgilor,
a jocului lor neliniștit,
când trăgeau sănii spre șanțuri.

Aproape de risipă se clatină fiorul de iarnă.
Căzi albastre în care vinul a stat spre oglindire,
au fost mutate în strălucirea zilei,
pe margini ale clipei, în răsuflări de animale.
O profunzime albă de strălucire găsești în cer,
și, afară de vrăbii în amiază,
cuiburi de paie.

Înainte de viciul întâlnirii


Împrejurarea, prin calitatea elementelor ei
de a minimaliza,
deși se definea
și prin detalii cu abilități de amplificare,
influența mângâierile mele,
pervertind scopurile originare.

Inocența întâlnirilor reprimă plictisul,
dar o absoarbe mediul,
prin acele componente care o reduc
până la epuizarea darurilor
pe care fiecare dintre acestea le are.

Glasul păsărilor seduce până la margine.

Călător


Din voința deplasării continui,
marinarii aflau un sprijin
în ideea regăsirii amurgului patriarhal.

Din pânze, avântul s-a abătut în pescăruși întâmplători.
La cea mai mică încetinire a vântului, băteau din aripi,
de spaima stagnării țipau,
iar când vântul sufla determinat,
își retrăgeau aripile din exercițiu, în somn.

Acum îmi aduc aminte
că în zori îmi șopteai despre o mare prietenie.
Ai certificat intenții comune de bine, cu vorbe trase de păr.

Mă simt înfrânt, 
dar nimic din spiritul meu 
nu acceptă finalul. 

Dacă moartea ar fi ca un somn, 
acum, pe seară, 
mi-aș ordona lucrurile
și m-aș întinde pe țărm, să mor. 

Zbaterea în sine,
de a depăși problemele,
ea însăși este un chin.

Îmi fuge gândul în vremea trecută,
pentru comparații:
eram atât de lipsit de arme! 
Astăzi, nimic (din ce mă solicita) 
nu mai are vibrație.
A pierit scânteia care mă aprindea,
precum și memoria dificultăților.

Oare ce era atât de important,
încât nici umbra faptului nu a mai rămas?

Am mai fost descumpănit,
însă nu aveam vârsta la care să pot spune
că am viețuit ceva pe suprafața pământului
și aș putea, discret, s-o întind.
„Voluptatea morții neîndurătoare”
are de unde veni.