Într-o clipă de neatenție, 
stând cu ochii pe mal, 
supărat că nu i-au căzut în plasă
pești babani,
Iona este înghițit de către balenă,
pe nerăsuflate: Haaap!

Liniștea,
așternută peste ape,
s-a spart ca un geam. 

În sfârșit, 
un sunet (după care tânjea), 
cumva, s-a produs,
dar el nu a apucat să-l mai remarce,
fiind halit. 

În burta balenei, 
Iona încă se distra. 
Își amintea de colega de școală,
a cărei poreclă „Balena” era. 

(Va urma)

-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 

Preocupat de ceea ce îi picase în plasă 
(bolovani peste bolovani -
intrase la idei 
că marea este pe sfârșite), 
Iona, pescarul, 
nu observase 
că monstrul din ape îl pândea
(așteptând să-l înghită). 
Apelul la sine al omului 
se pierdea în gura căscată a balenei
și, de aceea, 
ecou la numele său nu afla. 

Dojana falsă venea din propriu-i gând, 
nicidecum de la vreo entitate
supranaturală,
în care el, oricum, nu credea;
era prins de alte idei, 
ale metempsihozei, 
de ceea ce mai auzise, despre aceasta,
pe acasă. 

„Dacă naufragiații ar țipa toți,
deodată”, gândea Iona,
„marea s-ar umple,
ca un pahar de apă
(pe care Neptun 
nu l-ar mai aduce
întreg la masă,
pentru a-și astâmpăra setea. 
Ha! Ha! Ha!).  
Apoi, s-ar putea crede 
că este o jelanie absolută.
Umflată de lacrimi,
marea ar răbufni în valuri, 
pe afară; a fost văzută 
ciocănind în uși,
cu un peștișor de aur, 
scos, ca o minune,
din palmele ei sărate.
Cum au deschis, 
oamenilor le-au intrat valurile în case,
răscolindu-le rafturile și viețile”. 

(Va urma)

-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 

Preocupat de ceea ce îi picase în plasă 
(bolovani peste bolovani -
intrase la idei 
că marea este pe sfârșite), 
Iona, pescarul, 
nu observase 
că monstrul din ape îl pândea
(așteptând să-l înghită). 
Apelul la sine al omului 
se pierdea în gura căscată a balenei
și, de aceea, 
ecou la numele său nu afla. 

Dojana falsă venea din propriu-i gând, 
nicidecum de la vreo entitate
supranaturală,
în care el, oricum, nu credea;
era prins de alte idei, 
ale metempsihozei, 
de ceea ce mai auzise despre aceasta,
pe acasă. 
(Va urma)

Viața mea cu Luminem 
ar fi fost mai senină.
Of, ce povară este dragostea,
care se cuvine a-mi aduce 
bucurie interioară. 
Totuși, de ce-mi este tristă inima? 
De îndoială!

Cu Luminem nu aș fi ajuns 
niciodată jos,
nici nu m-aș fi gândit la atâtea probleme. 
Ea era blândă, 
cu ochi de porumbiță. 
Cât de mândră era de mine!
Și am rănit-o...
Nu mi-a reproșat nimic, 
niciodată. În continuare, a așteptat
să o ridic,
din oceanul vieții, 
pe corabia mea (cu pânze înălțate 
în visuri) și împreună să mergem departe, 
pe culmi, lângă vulturi. 
Acolo, în soare, m-aș fi refugiat 
sau oriunde sufletul meu
ar fi avut ambiție să fie 
rege al traiului în armonie. 
Și am stricat ansamblul, 
luând-o pe alt drum,
depărtabil,  
cu fiecare zi ce trecea,
de laptele și mierea 
întâmplării potrivitoare
cu Luminem a mea. 

O dată am atins stelele
și lumina lor m-a orbit.
Nu am mai văzut 
cât de grozavă era Luminem. 
 

-Iona! Iona! Iona! Pe malul mării, 
acest strigăt se înălța ca o torță
(care punea soarele în umbră,
prin intensitate). 
Când se pregătea 
să încheie verificările de sine, 
să-și asume 
propria singurătate,
lui Iona i se răspunde, totuși, 
din apropiere, însă nu de către ecou,
care intrase, parcă, în mormânt.

-Tu strigi la tine însuți?
Ai înnebunit? 
Se poate?

Nedumerit,
Iona se uită în jur.
Nu depistează nimic semnificativ. 
(Va urma)

„Din pomul vieții, 
anii au căzut ca merele” 
(își continuă monologul
Diogene). 

„Ce demon a sălășluit în mine, 
de am părăsit-o pe Luminem? 
Și pentru cine? Pentru o fată,
dând din cap, aiurea, 
pe scară! 
De către cine a fost insuflată opinia,
că este mai grozavă șuia? 
De atunci, 
m-am dus tot în jos, 
până în butoi. 
Nu am mai avut parte de dragoste 
adevărată. 
Dar ce înseamnă sintagma aceasta? 
Hai să fixăm!
1. Sufletul să fie ușor, 
ca pasărea în cer
și bucurie neprețuită 
să simți în piept. 
2. Ca Ulise în naufragiu, 
Doamne ferește!
de-ai fi, 
să ai de ce să te agăți, 
pentru a ieși la suprafață, 
anume, de ultima speranță: 
Penelopa-ți fascinantă,
zece ani și mai bine, 
te așteaptă dreaptă”. 

(Va urma)

Astăzi, 
când își întrevede fosta iubită.
nu mai simte nimic, 
decât indignare. 
îi vine să-și dea pumni în cap...
În loc să-și fi conceput teoria, demult, 
pe când tocea la Academie, 
el se risipea în trăiri profunde.
Se temea, vai! să nu fie părăsit. 

„Pentru cine am pierdut ani din junețe?”,
se întreabă în butoiul alegoric. 
(Va urma)

Cei doi s-au hotărât:
-Hai să-i dăm o iubire grea
(aproape de intensitatea 
penitenței tale, care, astfel, 
se va dilua),
de care să nu scape, 
decât peste ani, 
când i-o veni mintea la cap! 

-Of, și-am tras! a confirmat omul. 
A îndurat, săracul, 
nenumărate mofturi, 
din partea unei femei, 
care avea dansul în sânge
(exact cum se spune). 
Se complăcea în ceea ce trăia,
fiind convins
(amăgire cruntă!)
că femeia 
se va cizela, 
însă nu... Experiența 
i-a inspirat aforismul: 
Nu poți schimba, niciodată,
pe nimeni,
oricât de mult ai încerca. 

(Va urma)

Lui Adam i s-a înmuiat inima,
pentru titanul aflat la ananghie
(aflase despre Prometeu
că este fratele lui Atlas,
cel care, 
vânjos din cale afară,
ține pământul pe umeri). 

Într-o seară, 
nu știu cum, 
eu însumi i-am auzit șușotind
despre Diogene - 
să-l împovăreze cu o dragoste, 
ale cărei rădăcini erau spini. 

Adam deschisese o carte,
rămasă în mână, 
pe când a coborât din Eden,
și a ales, 
din capitolul unui secol trecut,
numele: „Diogene din Sinope”.
Din pedeapsa ta, 
i se adresa cald lui Prometeu,
hai să-i dăm ceva și unui om , 
să-i fie și lui greu. 

Adam și Prometeu
s-au vorbit între ei.