În vitrina magazinului de lângă școală a apărut, parcă sub bagheta unui magician, un avion roșu cu aripi largi. I-am vorbit mamei acasă, iar ea mi-a spus: „Lasă jucăriile și treci și învață!”.
Ca un adevărat căpitan de cursă lungă, mi-a ordonat să stau „în banca mea”. Totuși, ceea ce nu mi-a putut reprima a fost bucuria de a mă uita zilnic în vitrină. Până într-o zi, când avionul a „zburat” și a aterizat în recuzita altui copil.
Din sufletul meu, imaginea acelei jucării — tabla strălucitoare, formele suple ale aparatului de zbor — nu s-a estompat niciodată.
În 2008, am publicat un poem intitulat Avionul roșu…
dacă nu ești atent scaunul pleacă în zbor cu tine și plutești până la urechea altui client ca o șoaptă de mai
rămâi spectator chiar dacă scaunul fuge de sub tine când afli despre greva regală monarhul îngropat în cerneală ca un răspuns trimis unui despot cu pistolul ascuns în haină
evenimentele din afară intră în frizerie în trăsuri de gală
cel de la rând urcă pe scenă îi vine momentul vrând-nevrând are ceva de spus
vezi informația coborând întâi un picior din șaretă apoi tacticos în haine noi abia sosite din Paris
timpanul frizerului gâdilat de vibrația mașinii de tuns primește noi povești despre câte și mai câte
miros de spirturi și parfumuri semețe plutește peste alene
În frizerie, e o pace a lucrurilor care dă mereu din aripi. Dacă nu ești atent, scaunul pe care stai o ia din loc, împreună cu tine cu tot și te trezești în zbor pe la urechea altui client, ca o șoaptă de mai.
Dacă ești mai atent, rămâi doar în postura de spectator, chiar dacă scaunul fuge de sub tine, când afli despre greva regală în care monarhul s-a îngropat în cerneală, ca un răspuns către despotul cu pistol în halat.
Evenimentele din afară ajung în trăsuri de gală pe calea undelor. Clientul care este la rând urcă pe scenă și este momentul lui. Vrând-nevrând are ceva de spus. Veștile coboară cu piciorul întâi scos din șaretă, apoi tacticos în haine extrem de noi, de la Paris aduse. Timpanul frizerului, gâdilat de sunetul mașinii de tuns, e îmbogățit cu informații noi despre câte și mai câte.
Mirosul de spirturi și de alte parfumuri semețe plutește alene.
cară toamna în spate și nu lasă niciun strop să izbucnească în față
poate ar stropi fețele atâtor doamne și nimeni n-ar mai ști adevărul despre ridurile lor
de aceea mă uit mai aproape la câteva din preajmă cum stau la taifas ascunse sub geci și numără porumbeii din pomi
frunza trece din verde în galben trunchiurile stau pe gânduri în aceeași veche ponosire a griului de pe coajă
ce aș putea să scriu din ce adună ochii?
vehiculul care huruie pe stradă în niciun caz îi e imposibil retinei să-l țină parcat și ar zvârli pulbere în iriși la frânarea în culoare mai mult decât lasă căruța pe ulița scăpărând de la țesturi
o, mi-am dat seama: voi nota privirea aceea spre mine atașată de un zâmbet pal venită dintr-un unghi de vedere mai abstract
Dovleacul decupat zâmbește la mine și are întreaga toamnă în spate. O cară după el, dar nu o lasă niciun strop să izbucnească în față. Poate ar stropi atâtea dudui pe chip și nu ar mai ști nimeni adevărul despre ele, dacă au riduri sau nu. Este motivul pentru care mă uit mai îndeaproape și eu la câteva din preajmă, precum stau ele, ascunse sub geci, la taifas și numără porumbeii din pomi.
Frunza e dinspre verde spre galben și trunchiurile stau pe gânduri tot în aceeași veche ponosire a griului de pe coajă.
Ce aș putea eu să trec în foaie, din ce adună ochii? Acel vehicul huruind pe stradă, în niciun caz! E prea greu pentru retina fină și câtă pulbere ar sări în iriși, de la trecerea lui peste culoarea lor - mai mult decât praful pe care-l ridică în urmă căruța pe ulița scăpărând de la țesturi.
O, acum am aflat... Voi consemna o privire spre mine, atașată de un zâmbet pal, țâșnită dintr-un unghi de vedere mai abstract.
La asemenea mecanisme de reciclare întâlnești oameni cu care, altfel, nu te-ai intersecta niciodată. Azi-dimineață, la ora 7:20, am trecut pe la un Lidl din drum, cu speranța că voi scăpa de coadă. Intri într-o cameră mică, unde pe dreapta sunt aliniate două aparate. Lângă unul dintre ele, doi administratori sau mecanici încercau să-l repare, dar se loveau de același mesaj afișat pe ecran: „Este necesară intervenția personalului”. Care, culmea, era chiar acolo.
La celălalt aparat, cu nasul lipit de ecran, se necăjea un bărbat de vreo cincizeci de ani, cu nasul gros și turtit, ca al comicilor francezi ori al clovnilor de circ. Era durduliu, aproape pătrat, cum am spune noi în glumă, purta o geacă maro și pantaloni verzui, de armată. Avea doi saci burdușiți cu sticle și PET-uri. Nu avea curea, iar când se apleca să scoată sticlele din sac, i se vedea lenjeria intimă, extrem de colorată: cu flori mari, roșii și albastre – asemenea tricoului fcsb, echipament îmbrăcat mereu – chiar și când fluieră în străinătate – de către arbitrii din liga minunilor răstite mm.
Când credeai că a terminat și va elibera locul, îl vedeai scoțând din sac, cu mânuțele lui groase, câte un nou PET – ca și cum ar fi fost un sac fără fund. Așa se spunea, pe vremuri, că este lăcomia turcilor: un sac fără fund. De altfel, fundul bărbatului era acoperit cu acel chilot înflorat.
În cele din urmă, când a terminat de reciclat, colac peste pupăză, aparatul s-a defectat.
La ieșire, când în sfârșit am reușit să reciclez, cine stătea lipit de zid, cu o țigară în colțul gurii și cu încă un sac imens lângă el? Același individ cu nasul turtit. Ba chiar s-a mai dus încă o dată, el însuși, la propria mașină – neagră, posibil un Volkswagen, să scoată din portbagaj încă doi saci.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
