Am strâns toate imaginile de pe lângă mine, in creier, 
ca într-o cutie, 
astfel încât nici măcar 
un strop din câte poate oglinda reflecta 
nu mai am energia de a-l susține în inimă și-n ochii mei atotcuprinzători,
însă rămâne setea de toate pe care nu le văd și aș vrea, 
care lucește in ființă mai puternic decât soarele 
pe care ni l-ai dat pe boltă drept reper de foc fără zăbavă 
și de inimă vie care nu seacă niciodată - aceasta mă mistuie...

Înzorzonat de lacăte și chei, ai mai umblat prin zare, ca Făt-Frumos... 
Când Te gândeai la ce simți despre lume, 
întorcându-Ți privirea spre Tine însuți, 
spre miezul de energie care te ține viu în secole, de la Facere încoace, 
am mers la vrăjitoare, pentru a descânta acele chei să-ti cadă în nisipul fierbinte al deșertului prin care te mai odihnești, ca un beduin, legând cămila de răcoarea oazei (cândva, pe acolo, și fiul Tău a răspuns tuturor ispitelor
cu forța șoaptei). 

De-ar fi reușit descântecul, 
ai fi rămas deschis încercărilor mele de a Te cunoaște pe Tine, 
cel care pe Adam l-ai plămădit, cu palma adunând pulberea plimbată de vânt.