Șoimul cel iute, cu aripi întinse,
s-a năpustit din înalt peste marea cu ape de umbră,
săgetând cu privirea-i de foc și de noapte poetul.

Pe când zeii puneau pe-ale lui buze pecetea tăcerii,
pasărea-aceea, purtată de vânt ca o pânză subțire,
a lăsat peste valuri regretul cel fraged al lumii —
mângâiere de mamă sau plânset tăcut de fecioară.

​„Să ne stingem”, 
i-am strigat în disperare, 
„ca două izvoare
care-și pierd apele repezi în mare!”,
căci, în vinele ei, 
curgea sânge viclean ca de șarpe,
iederii trupului meu aducând alinare.

Dar pasărea luneca mândră, 
pe marea de spumă purtată
și din ochiul ei ager, 
mai rece decât bronzul din sulițe,
a rânjit pentru-o clipă, 
sub cerul de plumb, fără milă,
alaiul cel negru al morții, 
stăpânul de umbre!