​

​mai întâi o să-ți intre în casă o pasăre întârziată.
o să treacă prin burlan, prin spărtura din geamul murdar
și-o să se așeze pe masă ca o farfurie lăsată la uscat.
o să înceapă să cânte din senin
și-o să te zgârie pe creier, dar n-o să poți
s-o dai afară. n-o să ai cum.
​apoi norii o să lase soarele în pace,
iar tristețea o să se strecoare încet, ca pescarii ăia
care intră dimineața în ceața sărată de la mare,
fără să facă zgomot.
și nici n-o să prinzi de veste, dragul meu,
când curentul de pe casa scării o să-ți pună piedică.

​pământul o să-ți simtă mirosul, complice,
o să se frece de gleznele tale ca un maidanez,
copiind exact forma pantofilor tăi în noroi —
acolo unde iarba o să crească înaltă și roșie ca sângerul.
după asta, crede-mă, o să fie super simplu.
o să te descurci imediat
și cu ai tăi și cu restul fantomelor.