Astfel a grăit maestrul în mijlocul învățăceilor lui, adunați sub umbra arborilor din Academos:
​„Auzați-mă acum, 
tineri cu minți necoapte, 
căci vă voi vorbi despre o taină 
pe care niciunul dintre voi n-a întrevăzut-o 
până în această zi cu mândru soare! 
Noi înșine nu suntem ai noștri, 
nici nu ne aparținem nouă, 
ci am coborât pe pământul cel hrănitor, 
din pântecele maicelor noastre, 
fiind plămădiți din ideile cele nepieritoare 
care sălășluiesc sus, în tăria cerului”.
​Astfel a glăsuit el, 
iar în rândul tinerilor s-a ridicat un murmur adânc, precum vuietul mării,
când freamătă sub adierea lui Zephyr. 
Unii dădeau din cap plini de mirare, 
iar alții priveau cu neîncredere, 
căci urechile lor nu mai auziseră nicicând 
o asemenea pildă 
și mintea nu le fusese destul de tare 
să o zămislească. 
Se temeau unii ca nu cumva să-l mânie pe zeul cel atotvăzător, 
care veghea asupra lor ca un câine credincios de pază, 
să nu care cumva muritorii 
să-l trădeze prin vorbă ori prin faptă. 
Alții, 
în trufia lor, 
se credeau doar jucăriile unui destin orbeasc, 
întocmai ca peștii prinși în vase de sticlă străvezie, supuși ai peretelui care-i împresoară.
​Dar cele mai fără de minte cuvinte 
veneau tocmai de la cei mai chibzuiți, 
de la care nimeni nu se aștepta 
la o asemenea naivitate. 
Aceștia șopteau între ei:
„De unde să se nască umbrele noastre, 
dacă nu din veșmintele strălucitoare ale zeițelor 
cele frumoase? Căci ele poartă acolo, 
dincolo de norii cei întunecați, 
haine făcute după cea mai nouă croială”.
​Dar tinerii bărbați, cu piepturile late, 
le ripostau cu aprindere:
„Cum așa? Noi suntem bărbați încercați! 
Cum să fim 
doar umbra unor pânzeturi țesute pentru Atena 
sau pentru Afrodita cea cu chip de spumă?”
​Și cum vorbeau ei astfel, 
deodată din ceruri s-a auzit un tunet năprasnic. 
La auzul lui, 
tinerii au fost cuprinși de o palidă frică 
și căutau în grabă unde să se ascundă, 
încredințați fiind că Zeus cel ce tună din înalturi 
îi va lovi curând 
și-l și vedeau în mintea lor cum aruncă spre ei 
toiagul lui cel arzător.

​Platon 
a luat din nou cuvântul 
și i-a certat cu blândețe:
„O, studenții mei! 
Ideile nu se nasc din dungile de soare 
care se izbesc de scuturile de bronz 
sau de rochia înfoiată care plutește prin cosmos 
ori prin Academos! 
Ele izbutesc din trudnica muncire a gândului, 
dintr-o minte înaltă 
care stă undeva 
și cugetă la toate câte alcătuiesc lumea”.

​Auzind acestea, 
cei mai sfioși dintre tineri 
se întrebau cu glas scăzut, 
privind cu teamă spre cer:
„Oare este cu putință 
ca însăși Atena să ne treacă pe la ureche?” 
și se fereau din instinct, 
ca nu cumva să fie loviți de vreun alai zeiesc, 
rupt din Urzeala Olimpului.

​Atunci maestrul a încheiat cu vorbe pline de greutate:
„Mâine, 
când se va arăta din nou Aurora cu degete de trandafir, 
ne vom aduna iarăși pentru a afla 
care este acea minte divină 
care nutrește ideile supreme despre tot 
ce va pulsa în viitor pe acest pământ 
și despre toți muritorii care-l locuiesc”.