-Azi voi discuta cu voi despre ceva ce nu v-ați putut imagina până acum: despre noi înșine, care nu ne aparținem, ci venim pe pământ, în pântecul maicilor noastre, din ideile fundamentale despre noi care sălășluiesc în cer... Câțiva studenți murmură și dau din cap, unii, din surprindere, alții, din neîncredere în cele pe care le aud pentru întâia oară și pe care nu și le-au imaginat vreodată, nu avuseseră această forță a cugetului. Poate li se părea că supără zeul care veghea asupra lor ca un câine, să nu cumva oamenii să-l trădeze în gesturi sau în cuvinte, poate nu credeau despre ei decât atât: că sunt obiectele unui destin, cum stau peștii în acvarii și sunt proprietatea cadrului... Dar cele mai naive păreri veneau tocmai de la cei de la care te-ai fi așteptat mai puțin: de la cei mai chibzuiți, pe ale căror guri nu le auzeai în general. — De unde să răsară umbrele? De la hainele strălucitoare ale zeităților feminine, care, spuneau ei, sunt îmbrăcate după ultima modă acolo, în spatele norilor. — Nu, ripostau ceilalți. Noi suntem bărbați. Cum să fim umbrele unor textile? Dacă, la aceste vorbe, se auzea câte un tunet, nu mai știau unde să se ascundă, convinși că Jupiter îi va pedepsi în curând. Îl și vedeau cu toiagul ridicat în aer, aruncându-l după ei. — O, studenții mei! — relua Platon. Ideile se nasc din muncirea gândului, dintr-un cap care stă undeva, acolo, și cugetă asupra tuturor lucrurilor care alcătuiesc realitatea. Nu dintr-o dungă de soare izbită de scuturi sau de rochii înfoiate în zborul lor prin cosmos ori prin Academos. — Se poate să ne treacă Atena pe la ureche? se întrebau cei mai sfioși dintre ei, ferindu-se instinctiv, ca nu cumva să fie loviți de cine știe ce alai vestit, smuls din urzeala Olimpului. Mâine, conchidea maestrul, rămâne să identificăm capul care nutrește ideile supreme despre tot ceea ce pulsează în viitor despre Terra și locuitorii ei.