-Azi voi discuta cu voi despre ceva
ce nu v-ați putut imagina până acum:
despre noi înșine, 
care nu ne aparținem,
ci venim pe pământ, 
în pântecul maicilor noastre, 
din ideile fundamentale despre noi
care sălășluiesc în cer...

Câțiva studenți murmură și dau din cap,
unii, din surprindere,
alții, din neîncredere în cele
pe care le aud pentru întâia oară
și pe care nu și le-au imaginat vreodată,
nu avuseseră această forță a cugetului.
Poate li se părea că supără zeul
care veghea asupra lor ca un câine,
să nu cumva oamenii să-l trădeze
în gesturi sau în cuvinte,
poate nu credeau despre ei decât atât:
că sunt obiectele unui destin,
cum stau peștii în acvarii
și sunt proprietatea cadrului...

Dar cele mai naive păreri
veneau tocmai de la cei
de la care te-ai fi așteptat mai puțin:
de la cei mai chibzuiți, 
pe ale căror guri nu le auzeai în general.

— De unde să răsară umbrele?
De la hainele strălucitoare ale zeităților feminine, 
care, spuneau ei,
sunt îmbrăcate după ultima modă
acolo, în spatele norilor.

— Nu, ripostau ceilalți.
Noi suntem bărbați.
Cum să fim umbrele unor textile?

Dacă, la aceste vorbe,
se auzea câte un tunet,
nu mai știau unde să se ascundă,
convinși că Jupiter îi va pedepsi în curând.
Îl și vedeau
cu toiagul ridicat în aer,
aruncându-l după ei.

— O, studenții mei! — relua Platon.
Ideile se nasc din muncirea gândului,
dintr-un cap care stă undeva, acolo,
și cugetă asupra tuturor lucrurilor
care alcătuiesc realitatea.
Nu dintr-o dungă de soare
izbită de scuturi
sau de rochii înfoiate
în zborul lor prin cosmos ori prin Academos.

— Se poate să ne treacă Atena pe la ureche?
se întrebau cei mai sfioși dintre ei,
ferindu-se instinctiv,
ca nu cumva să fie loviți
de cine știe ce alai vestit,
smuls din urzeala Olimpului.

Mâine, conchidea maestrul,
rămâne să identificăm capul
care nutrește ideile supreme
despre tot ceea ce pulsează în viitor
despre Terra
și locuitorii ei.