Când ploua, 
era o singură potecă,
pe care nu știu cum mergeam, 
dar nu eram de tot nămolit 
când ajungeam la școală. 
Înainte de a intra pe poartă, 
căutam o băltoacă, 
de unde luam apă 
și îmi spălam ghetele sau cizmele, 
depindea de anotimp... 
Eram atât de mulțumit, 
le mai și ștergeam cu o cârpă, 
pentru a nu apărea mai încolo 
o ușoară umbră pe încălțări 
și să pară nespălate.

Totdeauna, 
indiferent de cât de mult ploua, 
găseam locuri uscate 
în care îmi puneam piciorul 
și ocoleam nămolul lipicios, 
care avea un fel de clipocit 
când îl nimereai, 
dar săream repede — cerbul 
ar fi fost invidios pe salt — 
când simțeam talpa scufundându-se 
într-un ochi de apă atât de neagră, 
încât puteai jura că pământ e.

Erau unii colegi de clasă 
încălțați în cizme de cauciuc 
și eu îmi doream — mă atrăgea luciul 
și felul mai ușor de a fi curățate. 

Mai ales iarna, 
când le împrumutam de la Mitică 
sau de la Costel, 
pentru a mă da pe pârtie 
cu ele ca pe schiuri 
— alunecau repede —, 
le agream și le ceream alor mei 
să-mi cumpere din astea... 

Tata ducea muncă 
de lămurire cu mine, 
că încălțările mele erau din piele 
și mai căutate, 
dar nu cunoștea el obiectivele: 
de a le șterge mai temeinic 
și de a aluneca pe pârtiile
cele mai abrupte.

Și azi, 
dincolo de asfaltul 
care străbate satul, 
de la un capăt la altul, 
când mai plouă, 
îmi arunc, 
de la volan, 
un ochi înspre ce băltoacă 
aș mai trece atât de vioi 
ca în alte timpuri, 
când la cârmă era vârsta aceea 
irepetabilă, 
de copil până în zece ani, 
care se bucură de orice de la viață.