Televizorul Orion are o carcasă de lemn, dată cu lac. Ecranul e mărginit parcă de un cearșaf alb, în care se turtesc gloanțele trase din puști solemne de către șerifii răsfățați — pentru a nu ieși din film și a ne răni pe noi, cei care ne uităm la eroii în asalt pentru pământul american.
Cu mâna, am încercat să dobor câte un indian de pe cal, pentru a nu-l mai urmări pe John Wayne, dar mă oprea ecranul de protecție, pe care-l mai ștergeam, când se aburea de la mâncarea de pe foc a cowboy-lor, care făceau popas lângă pădurea agățată de o lună bleagă.
În sinea mea, speram să-i uimesc pe cei prezenți, copiii din mahala, veniți la film și ei, cu intervenția mea și să exclame: „Ah! Ești mai tare decât orice dușman de pe globul planetar!”
Omul cel fără de casă și fără de patrie, care prin piața din Brazdă-și mânat-a căruciorul de fier, un divin rătăcitor care-și purta pe pământ întreaga avere: cartofi rânduiți și o plasă din nailon. Bărbat înalt și uscat, având tâmplele ninse de vreme, trecut de șaizeci de ierni, cu șapcă umbroasă pe frunte.
Iar din urmă-i veneau, precum fiarele sprintene-n codru, doi dulăi cu blana de aur, sprijinitori ai pasului lui, care din vreme în vreme opreau a lor mers și cu colții căutau răzbunare pe puricele care le chinuia încheietura piciorului drept.
În jurul bărbatului, ca niște monede de bronz adunate-n pungi de drumeț, se strângeau umbrele deșilor arbori; Dar din ele, câteva, dacă își ridicau fruntea spre drumeț, cădeau fără vlagă pe caldarâmul murdar și încovoiat, răpuse de duhoarea cumplită care venea din îmbrăcăminte-i. Și atunci hoardele nevăzute de microbi, nemiloasele bacterii, strigau cu chiote mari de biruință pe pielea-i bătrână, în timp ce bărbatul gemu de durere sub ironicele lor sărutări.
Prin piața din Brazdă, pășea omul cel fără de nume, un uriaș slab, cu șapca adânc trasă pe frunte, trecut de șaizeci de ierni pe sub cerul cel nepăsător. Împingea înainte un cărucior greu, purtând toată avuția: o plasă de nailon și câțiva cartofi prăfuiți, iar în urma lui, ca două fiare stârnite din haite, doi câini cu blana de aur mergeau la pas cu drumețul.
Din când în când se opreau, căutând cu foc puricele care le sugea încheietura piciorului drept.
Pe sub copaci, toate umbrele lumii s-au strâns după dânsul ca banii grei în buzunarul unui călător obosit, iar dintre ele, câteva, îndrăznind să-și scoată capul afară, strâmbau din nas cu dispreț și cădeau fulgerate pe stradă, răpuse pe loc de mirosul pestilențial care-l învăluia pe om.
Nevăzutele armate de bacterii chiuiau cu glas mare pe trupul purtătorului de chin, având de muzică și fundal gemetele adânci și dureroase ale bietului om pe care miile de guri otrăvite tocmai îl pupau.
Fântâna, unde, copil fiind, strigam peste margini de piatră, încredințat că în hăul adânc, sălaș își găsise un duh care purta a mea voce în ecou.
Privirea-mi gândeam să pătrundă prin apa cea limpede și rece, așteptând să se arate la chip acel duh fără vârstă, asemenea lui Păcală, înalt și uscat ca o trestie, în straie care nu cunoșteau nici vechimea, dar nici noutatea, cusute strâns pe corp, cu buzunare prinse-n nasturi de bronz, iar pe creștet purtând o bonetă asemenea celor din oaste.
Pe-o scară urzită din fir de păianjen, asemeni oțelului moale, strigătul meu urca mai sprinten decât ciutura grea din stejar sau decât raza de soare pe care-o prindeam din înaltul cel sfânt cu sticla oglinzii lucioase, întorcând-o din drumul ei veșnic. O lăsam să cadă în adânc, să alunge umbrele negre, ca ochii șugubățului ascuns sub undele pure să aibă ce desluși în întunericul fântânii de piatră — căci mama îmi vorbea despre vestise existența acelui stăpân. Iar lanțul cel greu pe roată suna ca un orologiu din vremuri.
Privam cerul măreț răsfrânt în apa oprită în jgheabul de lemn, închis cu dop de cârpă uscată sau cocean de porumb.
O, câți soli ai cerului căutam pe oglinda acelei ape!
Iar când slăvitul Ilie purta carul de foc prin tărie, lăsând să-i cadă dovlecii grei pe bolta de piatră a cerului, în timp ce tunetul bubuia în urma fulgerului ce despica orizontul ca o ramură frântă din pom, mă trăgeam înapoi cu sfială.
„Bucureștiul e așa mare, că o zi nu-i dai ocol călare”
