Când iarna cobora peste sat,
înveșmântând dealurile în mantia ei albă,
iar focul ardea cu vuiet
în sobă,
veneau, una câte una, femeile,
asemenea unor preotese
chemate la o veche ceremonie.
Se așezau pe marginea patului cu macat,
își sprijineau furcile în brâu,
precum războinicii își așază sulițele
înaintea luptei,
și porneau să învârtească fusele gureșe.
Lângă picioarele lor,
pisicile se strângeau în somn.
Era o adunare veche,
rânduită parcă de zei,
și nimic nu mă făcea să cred
că, într-o zi,
avea să se sfârșească. Căci des se întâmpla
să se strângă femeile,
mai ales când zăpada,
stăpână peste câmpuri și acoperișuri,
pornea să cutreiere satul,
la deal și la vale,
încălțată cu papuci de fulgi. Și,
când obosea de atâta umblet,
lăsa câte o cioară pe uluci,
sol negru al iernii,
coborât din văzduh.
Din acea singurătate arhaică,
se deschidea uneori o poartă
către lumea urbană.
În perete se afla prins un difuzor,
asemenea celor prin care zeii
își trimiteau glasurile muritorilor.
Din boxa mică,
răzbăteau vocile limpezi
și calde ale crainicilor,
care vorbeau din Olimp...
Când mă cuprindea plictiseala,
mi-i închipuiam pe bărbații,
ale căror voci răsunau,
cu mustăți abstracte,
iar pe femei, cu părul scurt și buclat,
de parcă le-ar fi umblat
pene din perne
prin cap.
Zbârnâitul fuselor se ridica în odaie
asemenea unui motan dezinvolt,
iar lâna se supunea,
fir după fir, sub mâinile femeilor...
M-aș fi așteptat ca,
la un asemenea sfat,
să înceapă cineva o poveste
despre eroi și evenimente îndepărtate,
despre cetăți și împărății.
Dar vorbele lor se întorceau mereu
în lumea pe care o cunoșteam: gospodării,
oameni, vite, întâmplări ale satului.
Și astăzi mai simt între degete
urma lânii din caier. Trăgeam din el,
cu stângăcie,
să alcătuiesc un fir
pe care să-l înnod la capătul fusului,
sub îndrumarea unei torcătoare
mai răbdătoare,
care pregătea un fuior nou.
O, câte exclamații
se ridicau atunci în odaie!
Câte priviri se întorceau spre mine,
de parcă aș fi săvârșit
o faptă vrednică de mânie,
pe când subțiam firul de lână,
în încercarea
de a-l scoate din caierul - umflat
ca o burtă de elefant pe furca torcătoarei!
Arhive zilnice: octombrie 31, 2026
Zbârnâitul fuselor
Iarna,
când focul duduia în sobă,
mai veneau,
pe la mama Ioana,
câteva femei. Așezate în marginea
patului cu macat,
își țineau furcile în brâu,
precum ostașii prezintă onorul,
și învârteau fusele gureșe,
iar pisicile se tolăneau pe sub scaune.
Era și aceea o secvență
despre care nu credeam
că își va încheia
vreodată
posibilitatea de repetare,
fiindcă adunările erau dese,
mai ales când zăpada se încăpățâna
să domine satul și să o ia la plimbare,
la deal și la vale,
în papuci de fulgi,
iar din zbor să aducă pe uluci,
printr-un transfer de oboseală,
câte o cioară.
Din izolarea arhaică,
te-ar fi atras în lumea urbană,
ca un magnet,
difuzorul din perete,
din care scoteau capul vocile clare
și calde ale crainicilor,
care păreau a fi comentat din paradis.
Mi-i imaginam,
când mă plictiseam,
pe bărbați, cu mustață abstractă,
iar pe femei, cu păr scurt și buclat.
Zbârnâitul fuselor era ca torsul de motan.
M-aș fi așteptat
să înceapă cineva o poveste,
dar subiectul era din lumea
pe care o cunoșteam,
ca un fum înălțat
din gospodăriile curățate duminica
devreme.
Încă am între degete
și astăzi urma lânii din caier,
din care trăgeam să fac un fir
pe care să-l înnod la capătul fusului,
sub îndrumarea unei torcătoare mai răbdătoare,
care începea un fuior nou.
O, și câte exclamații
stârneam! că se rupe firul.
Zi de vară (Variantă)
Când marea își lepăda veșmintele de vară,
iar prezentul părea atât de îndepărtat,
pe cât de fugară e clipa ce se stinge,
tânjeam după o adiere răcoroasă,
pe care o dobândeam pe țărmul spumat,
unde marea cea stearpă,
trimitea din zări,
de sub carenele negre ale corăbiilor,
valuri asemenea unor gânduri.
Dar iată că soarele
își pleca fruntea spre asfințit
și nu doream ca bruma toamnei
să coboare peste pământ,
în vreme ce pașii mă purtau pe o punte înaltă,
zidită pe pământul Bulgariei,
deasupra unei ape adânci,
înecate în trestii foșnitoare.
În timp ce treceam
pe deasupra apelor privind în jos,
cugetul meu plănuia o taină:
cum oare și-ar fi găsit un sălaș ferit,
pe malul ascuns de trestii verzi
și mângâiat de undele nemișcate,
orice om sătul de zarva cetăților
și de fala civilizației?
Din ce materiale
și-ar fi înălțat oare adăposturile?
O femeie mi-a insuflat această pildă!
Ea stătea lângă un căruț scârțâitor
și trăgea cu brațe vânjoase
de o creangă uriașă, prăbușită
la marginea acelui parc. O și vedeam,
în revărsatul Eosului cu degete de trandafir,
întinzând veșmintele pe funii albite,
iar la amiază,
când Helios lovea cu tobe de foc
în scutul cerului pentru a vesti dogoarea zilei,
ea se ascundea sub bolta de ramuri,
unde cântau păsările cu glas divin.
Mergând astfel spre hotel,
mă întrebam: ce oare voi preface în în stih
neuitat din tot ce priviseră ochii mei pe aceste meleaguri?