Când marea își lepăda veșmintele de vară, 
iar prezentul părea atât de îndepărtat, 
pe cât de fugară e clipa ce se stinge, 
tânjeam după o adiere răcoroasă, 
pe care o dobândeam pe țărmul spumat, 
unde marea cea stearpă, 
trimitea din zări, 
de sub carenele negre ale corăbiilor, 
valuri asemenea unor gânduri. 

​Dar iată că soarele 
își pleca fruntea spre asfințit 
și nu doream ca bruma toamnei 
să coboare peste pământ, 
în vreme ce pașii mă purtau pe o punte înaltă, 
zidită pe pământul Bulgariei, 
deasupra unei ape adânci, 
înecate în trestii foșnitoare. 

În timp ce treceam 
pe deasupra apelor privind în jos, 
cugetul meu plănuia o taină: 
cum oare și-ar fi găsit un sălaș ferit, 
pe malul ascuns de trestii verzi 
și mângâiat de undele nemișcate, 
orice om sătul de zarva cetăților 
și de fala civilizației?
​Din ce materiale 
și-ar fi înălțat oare adăposturile? 
O femeie mi-a insuflat această pildă! 
Ea stătea lângă un căruț scârțâitor 
și trăgea cu brațe vânjoase 
de o creangă uriașă, prăbușită 
la marginea acelui parc. O și vedeam, 
în revărsatul Eosului cu degete de trandafir, 
întinzând veșmintele pe funii albite, 
iar la amiază, 
când Helios lovea cu tobe de foc 
în scutul cerului pentru a vesti dogoarea zilei, 
ea se ascundea sub bolta de ramuri, 
unde cântau păsările cu glas divin.

​Mergând astfel spre hotel, 
mă întrebam: ce oare voi preface în în stih 
neuitat din tot ce priviseră ochii mei pe aceste meleaguri?