Erau poteci prin câmpuri, 
lanuri și tarlale,
peste tot pe unde pasul omului ajunsese,
dar cea mai plină de mister 
era cea prin mohor,
care ducea acolo unde doar copiii,
plecați să culeagă știr pentru porci, 
vedeau.

​Îi ascultam 
cum îmi povesteau despre drumul lor domol,
cu sacul de rafie în spate,
trimiși de câte o bunică imperativă.

Cel mai limbut dintre ei mai și inventa:
cum zărise el, 
când se împreuna ziua cu noaptea,
o siluetă ceva mai în vale, 
care cânta
și-i șoptise un secret.
​— Uite, vezi? 
încerca să dea amploare întâmplării,
uite, acolo sus le-am întâlnit!
Erau ielele — albe, energice, sofisticate.
​— Hai să le întâlnesc și eu! îi ziceam,
curajos la suprafață,
dar înăuntru cu iepuri și o inimă plecată.
​— Nu apar decât pe 27 iunie.
​Până la anul, 
când se va fi apropiat ziua aceea,
uitam de iele și de taine.