La cinematograf, mergeam sâmbăta, după ore,
cu abonament.
Ne țineam de mână, sub privirile vigilente
ale învățătoarei.

Drumul, fiindcă depindeam de felul de a merge
al celui de mână cu mine,
era o povară,
dar de scurtă durată;
școala era aproape de Căminul Cultural,
acolo unde avea să înceapă în curând
magia filmului proiectat pe ecran...

Eram interesat de lumina galbenă
emisă de aparat,
prin care ajungeau pe pânza albă,
întinsă pe peretele central,
atâția eroi și întregul lor arsenal de luptă,
compus din săbii, puști și tunuri.

Mai întindeam mâna să-i prind,
să-i dobor din drumul de lumină
și să-i așez lângă mine, pe scaun,
ca spectatori de aur.

Aș fi instituit o Divina Comedie,
pe care, dacă aș fi cunoscut-o atunci,
poate că aș fi pus-o în scenă,
stând la pândă, cu arcan...

Mi-aș fi apropiat personajele cele mai viteze
și mai corecte,
ca să nu mai am de-a face, mai târziu,
cu vreun golan mai mare decât mine,
care m-ar fi așteptat afară,
trimis de vreun coleg de clasă,
pe care îl mai trânteam uneori,
ca în povestirea lui Ion Ghica
despre Nicolae Bălcescu.

Am ținut minte chipul lui Vlad Țepeș,
mustața lui lungă,
de la Evul Mediu la epoca noastră,
a celor care luptam să ieșim
din anii șaptezeci ai secolului trecut,
spre un liman
unde să răsuflăm ușurați,
bucuroși că ajunseserăm la gimnaziu.

Căminul Cultural era fosta casă
a unuia dintre boierii din sat.
În față, spre șosea, se înălțau coloane,
în dreptul cărora se aștepta autobuzul
spre Craiova.
Ușile mari erau din lemn.

Și astăzi, când trec prin apropiere,
lipesc de clădire, ca pe un afiș,
imaginea cinematografului de altădată.