În copilărie, mereu am avut impresia că mama e bolnavă, fiindcă o văzusem, în două rânduri, cărată pe brațe, ca o mogâldeață în pătură, și dusă la mașina salvării. Ea, puternica mea mamă, nu mai avea putere și nici vorbe pentru noi. Spitalul era o noțiune îndepărtată, aproape neînțeleasă; aveam emoții, mai mari decât mine, că nu se mai întoarce de acolo.

Odată, am rămas cu maia (mama mamei) care ne-a cerut să fim cuminți, să nu tulburăm și mai mult situația de încercare. Seara, cu dorul mamei, m-am schimbat de haine, aruncându-le pe scaun, oricum vor fi fost, mototolite sau nu, și m-am băgat în pat, sub plapumă, precum îmi era obiceiul, când nu făceam față supărării. Maia, femeie blândă și cu vorbă mândră, slăbuță din cale-afară, m-a strigat să-mi chitesc hainele. M-am ridicat, extrem de supus, mi-am luat hainele, pe rând, și le-am aranjat cum am putut eu mai bine, după care le-am așezat pe speteaza scaunului. În timpul împăturirii, mă simțeam cel mai vinovat om de pe pământ, neînstare să pună ordine în câteva lucruri, iar mama se lupta cu moartea, departe de casă, într-un val-vârtej de halate nepăsătoare. Inima îmi era cât un iepure mic.

Când mama a revenit de la spital, maia, care mă observase – mă refugiasem în mine și acționam strict, prin gesturi liniștite, de catedrală, numai să mă vadă și pe mine Dumnezeu cât de bun sunt și merit o mamă vie și sănătoasă – , i-a povestit despre moment. Auzind-o, am căzut dintr-o extremă în alta. de la sfioșenia aceea, la rușinarea față de ele, că, numai când mi s-a atras atenția, am fost cum aș fi putut fi și în mod curent. Expunerea în vorbe era ca o poză, pe care aș fi vrut s-o rup și să-mi văd mai departe de năzdrăvăniile mele.