În martie, anul acesta, mi-a apărut la Madrid cartea de poeme intitulată Carta a Tetis (170 de poeme), ediție princeps (în limba română încă nu a apărut, dar de curând am primit o ofertă de publicare tot pentru acest număr masiv de poeme, 170). Titlul e omonim unui poem consacrat lui Ahile – am fost impresionat de jelania lui de la malul mării, când îi cere ajutorul lui Tetis, mama lui și fiica lui Neptun: Ahile își aflase predestinarea, dar Tetis, venită din mare, lângă el, îl mângâie și-i spune că încă mai are șansa de a alege, fie intră în istoria omenirii ca un mare erou și va muri tânăr, fie va fi nemuritor, părăsind câmpul de luptă. După cum se știe, Ahile a ales prima variantă și a fost modelul lui Alexandru cel Mare (care, la rându-i, a fost exemplul suprem pentru Napoleon, iar Eminescu a dedicat Oda în metru antic împăratului francez).

Cărțile (drepturi de autor) mi-au parvenit din Spania la începutul verii, prin firma Tabita și mi-au fost înmânate din depozit de către o doamnă, Josefina (numele iubitei lui Napoleon. După cum se vede, legăturile din carte intră și în viață, într-un fel).

L-am sunat pe Geo Constantinescu, șeful catedrei de limba spaniolă de la Facultatea de Litere, să ne întâlnim. I-am oferit cartea, ale cărei condiții grafice i-au părut excelente. După ce a citit-o, m-a sunat să-și exprime părerea: limba spaniolă conferă altă dimensiune liricii mele, că am intrat în circuitul universal, că însuși lui Marin Sorescu i s-a acordat un premiu pentru un volum publicat direct în spaniolă în anii optzeci. Mi-a mai vorbit despre poetul tradiționalist, Alexandru Busuioceanu, întemeietor al unei catedre de limba română în Spania (în anii șaizeci), despre Vintilă Horia (care a refuzat premiul Goncourt, neavând încotro. Motivul este legat de influența autorităților comuniste de atunci, însă nu mi-l mai aduc aminte exact. Îl voi suna pe Geo să mi-l mai explice o dată).

Volumul este, într-adevăr, delicat. Se deschide cu un poem scris în liceu, despre o pată de culoare întinsă de vânt pe lac. Am regăsit textul pe pagina de gardă a unei cărți mai vechi, citite de mine tot atunci, în liceu. Până prin anul 2000, aveam acest obicei, de a scrie versuri la începutul sau sfârșitul cărților. Mă simțeam mai relaxat și debordam pe acel spațiu scurt al foii.

Poemul secund al volumului evocă momentul în care mi-am fotografiat bunicul patern în măr cu aparatul meu de fotografiat (primit cadou de la părinți în anul 1986). Cartea se încheie cu o meditație asupra misiunii poetului, în cazul meu, de a nu-mi lăsa bunicul să putrezească în pământ, ci să-l restitui vieții prin ars scribendi.

Cea care mi-a tradus manuscrisul în spaniolă a fost entuziasmată, a afirmat că inaugurez un stil.

Am prezentat cartea undeva și o tânără din public a descifrat tare titlul de sub degetul meu. Mi s-a părut că sună bine și m-am uitat pe pagină mai atent. Deschisesem din întâmplare la Acordeonul de hârtie. Tata îmi făcea acordeoane din hârtie în care sufla, pentru a amplifica jucăria. Încheiam că ar fi fost bine să păstrez unul dintre ele, suflarea tatei ar fi rămas acolo în burduful fragil și aș fi deținut-o și acum.

Poemul

(Va urma)

Stau în parcarea unui hypermarket… Zgomotul prăbușirii unor blăni de lemn îmi atrage atenția, la ultimul etaj al blocului din stânga muncitorii dau jos cofrajul. O macara își mișcă brațul și imortalizez momentul, în timp ce la radio, crainicul rostește „cod măr de ploi”, dar se corectează („cod galben etc.).

Cât de mult s-a schimbat peisajul! Acum un an, erau numai case pe acea alee. Ce i-a motivat pe proprietari să le vândă, o zonă atât de bună! și unde vor fi locuind ei acum?, pentru că mie, ori de câte ori aud de bloc, îmi vine în minte instantaneu ghena de gunoi.

Dau dreptate unui cunoscut care, la aflarea veștii că se demolează Moara lui Drugă, a dat năvală la fața locului, pentru a o surprinde, pentru ultima oară, într-o fotografie, fiindcă peisajul se metamorfozează rapid.

Din mersul mașinii, mă uitam mereu la un pom răsărit pe acoperișul morii, cam în dreptul jgheabului de colectare a ploii, și eram curios cât de mult se poate duce în sus (acel pom). Aveam un sentiment dual, de admirație pentru puterea de cucerire a vegetalului, dar și de tristețe, gândindu-mă la cât s-a muncit la acest monument industrial și ce a ajuns acum, relicvă istorică ignorată.

Într-o discuție, Șarpe (fost prof. de desen) îmi spunea: Dacă aveam ideea de a fotografia orașul, din copilăria mea până acum, aș fi fost în posesia unui tezaur de imagini. Mi s-a părut cel puțin bizar interlocutorul meu, dar era opțiunea justă a unui artist (pseudoartist).