Visul gonea prin iatacuri, căutând-o pe doamna aleasă,
În timp ce viața curgea în derivă, iar ea își dormea somnul dulce ca mierea.

Din ceruri, suflarea lui Boreas izbea în fereastră, 
sub raza Selenei,
Iar pletele-i de aur, 
strălucind ca fosforul, 
picurau pe podeaua de piatră,
Unde eu, 
copleșit de durere, 
vărsam lacrimi calde și grele.

​Atunci, 
ca un fum ce se-nalță din jertfe, 
părul acela a crescut spre bolta cerească,
Învolburat și puternic, 
acoperind muritorii ce rătăceau pe sub ziduri;
Și-un ger năprasnic, 
trimis de Cronidul, 
căzu peste lume deodată,
În timp ce și norii și aerul firav încremeniră sub zarea înaltă.

Legile vechi și prezentul pieriră sub pletele acelea rebele,
Pe care, pe dealuri, cirezile mândre de vite acum le pășteau,
Cu care nevestele-n vetre aprindeau focul viu,
Și-n care rapsodul și-neca, înfiorat, nemuritorul său cânt.
​Lumina, înfrântă, se-ntoarse în lună și noaptea căzu peste lume,
Iar mie, disperarea ca o hidră cu brațe de monstru
Mi-a strâns și mi-a învelit trupul; și-am căutat cu strigăte mari, ca de luptă,
Să rup acele funii de gheață împletite de sorți.
Dar marea mirare plutea nevăzută și nimicul domnea peste tot;
Oasele timpului se măcinau ca în moara zeilor, iute,
Și lumea întreagă se prăbușea, asemenea unui palat de domnitor asediat,
Lespede după lespede, în praf și-n uitare.
​Nici Calea Lactee din vechime nu mai lumina peste ape,
Nici pământul roditor, nici fiarele câmpului nu mai aveau suflare.
Însuși Helios, zeul cel mândru, zăcea învelit în giulgiu de negură,
Zbatându-se aprig să scape și picurând pe cer un lăptos infinit.
Am strigat atunci din rărunchi, cu glas gros ca ceața de iarnă,
În timp ce haosul cel vechi căuta să dărâme și ce n-a fost născut.
Doar Eros, pasăre blândă, mai ciugulea câte un pic din zilele-mi triste,
Înainte ca veacul acesta să rămână pustiu, fără de zei și fără de îngeri