Citindu-i piesele, constat prezența lui, care îmi dă un brânci nobil, cu vârful degetelor, de pe scaun și mă abate, de la cele zilnice, spre lumea Evului Mediu. O, Shakespeare, ce simplu scrii și profund, totodată! Ai lângă tine un înger căutând lemne care să dea măsura dragostei în flacără.
Ce poteci ar fi traversat marea, dacă ar fi venit dinspre uscat, de la umbra pomului vieții în rai, lăcuit de soartă, însă puțin scrijelit, de la căderea mărului, ca să ajungă în uriașa ei albie? Eforturile acestea le-ar fi făcut numai și pentru a susține vaporul și de a forța mintea omului să zboare într-o infinitate de soluții, de a o traversa. Marea vine în valuri, rând pe rând, ca, până la urmă, toți stropii, care o formează, să revadă uscatul. Bătrânețea i-a stricat suplețea și nu mai umblă pe poteci, decât în amintirile lumii, mai oprește marea, în străfunduri, câte un om, să-l întrebe despre saltul, înspre pridvor, al maionezei, din castronul vecinei, pe când mărul nu a putut sări din gâtul lui Adam...
Ce poteci ar fi traversat marea, dacă ar fi venit dinspre uscat, de la umbra pomului vieții în rai, lăcuit de soartă, însă puțin scrijelit, de la căderea mărului, ca să ajungă în uriașa ei albie? Eforturile acestea le-ar fi făcut numai și pentru a susține vaporul și de a forța mintea omului să zboare într-o infinitate de soluții, de a o traversa. Marea vine în valuri, rând pe rând, ca, până la urmă, toți stropii, care o formează, să revadă uscatul. Bătrânețea i-a stricat suplețea și nu mai umblă pe poteci, decât în amintirea lumii, mai oprește marea, în străfunduri, câte un om, să-l întrebe de vorbă... A strâns chiar sute de trupuri, a căror gură și-a isprăvit vocabularul în lupta cu valul. A mai adunat și corăbii, să-și culce pe scândura lor capul.
Orice mișcare a mâinii este destinația unui imbold al inimii, surprinsă în iubire. Numai după căderea omului în somn, imboldul revine în brațe, cu dorul de a se exterioriza, al inimii frânte ca pâinea.
Opresc apă în găleata calului. Nu mai e curent electric. Pompa de la fântână, evident, stă. Tata: „Vreau să dau apă calului și nu mai merge pompa”. -I-am oprit eu în găleata roșie. Tata: „Am vărsat-o. Voiam să-i dau apă proaspătă”. -Și i-ai dat!
*Fragment din lucrarea Absurdul în opera lui I. L. Caragiale (Editura Junimea, Iași, 2018)
Didascaliile sunt o sursă de absurd. Luând ca atare precizarea: „Jupân Dumitrache (urmând o vorbă începută)”, un regizor, înclinat spre lucru, montează o scenă cu un început înaintea celui preconizat de autor. Astfel, se proiectează pe o pânză, în fundal, un cuvânt, iar personajul, jucat de un actor cu alură de stăpân, se îndreaptă, cu pas rar, înspre fastul proiecției, considerându-se el însuși o continuare propriu-zisă a cuvântului afișat; se diminuează în joc personajul, din condiția de ființă, până la nivelul sintactic, gramatical, de complement direct, de obiect asupra căruia se răsfrânge acțiunea, fără intermediar deviant al ei, dacă vorba începută este un verb. Consecința acțiunii, pretinsă de verbul de pe ecran, va fi gestul actorului care suportă, cu docilitate, ca un obiect, acțiunea fără zăbava de a o mai prelucra. Este nevoie, prin urmare, de un actor de travaliu, și nu caracterizat de ideea că este un geniu.
Citește în continuare O noapte furtunoasă: „Iaca, niște papugii…”
Cei care pretind moderație în preocupări, în speranța platitudinii în restrângeri suave, nu au voință de atitudine contrară, pe scena discuției. Într-un simpozion, din impresia propriei confruntări cu vii dedublări, ne vom relaxa abil în spațiul condiției de spectator. Înțelepciunea survine în substratul chemării de sine. Cei care trag de mine să afle adevărul vor rupe un pic din mască.
Avem pe umeri coșuri de nuiele. Ca să ne fie mai ușor până la căruță, ne mințim că purtăm mireasmă de struguri copți. În marginea viei, cucii sar, din cântec în cântec, pe ton de mirare.
Nu-mi pasă de vremea căzând în cascadă, cât timp lângă mine te afli. Ultimul plânset al meu va fi fost înainte de întâlnirea cu tine, de acum, zilele-mi le socotesc altfel, în răzbitul prin viață. În pom, agățată de o creangă în apus, pasărea cântă, în inimă atinsă de Venus. Am făcut focul, sub stâncă, în gura peșterii, de astăzi, ne vom odihni, cât pentru patru veacuri, în care ne vom fi căutat și ne vom fi salvat de la rătăcirea absurdă, prin omenire. Caiacul ne așteaptă, străin de opreliști, să ne ducă, în zori, pe mine, la pescuit de somoni, pe tine, mai departe, la cules de soc.