Îl citesc pe Călinescu, 
de la ivirea soarelui pe boltă, 
până după-amiază, 
când mai schimb, 
scriind, sub turma impresiilor, 
gonită prin gânduri, de păstorul critic.

Odaia îmi dă ocazia, 
prin pace, 
să-mi revăd tatăl, 
suit în stele, 
ca om bun ce a fost. 
Fața lui este aceeași, 
puterile-i sunt noi, 
propulsându-l ca fulger, 
prin cosmos,
cu o floare în mână, 
primită de la îngeri, 
pentru cum s-a purtat 
cu noi în viață. Mi se oprește
lângă timpan, 
pentru a-l auzi 
să zică din gură cântecul preferat,
„Foaie verde maghiran”...